Istoria politică românească a ultimelor trei decenii este, în bună parte, o istorie a „luptelor dintre palate”. Ori de câte ori între preşedinte şi prim-ministru apar scântei, opinia publică se împarte în două tabere care (îşi) răcnesc. Există un consens în etichetarea regimului politic românesc ca „republică semiprezidenţială”, dar fiecare înţelege prin asta ce îi convine într-un anumit moment şi dă sintagmei un caracter normativ. Se invocă frecvent „spiritul Constituţiei”, dacă e nevoie, chiar contra literei. De multe ori, se lansează fumigena „reformei instituţionale”/„reformei statului”, din care nu se poate înţelege nimic. Se apelează la exemple din alte ţări doar pentru a susţine o cauză sau alta. Comparaţiile şi aducerile aminte sunt capricioase. Se aruncă prea lejer enormităţi păguboase precum „ca la noi la nimenea!”, „aşa ceva nu s-a mai pomenit!” sau, dimpotrivă, „aşa e peste tot!”, „aşa a fost mereu!”.

La începutul anului 2020, a apărut în Occidentul la care ne raportăm ambiguu o carte scrisă de doi politologi nordici (Tapio Raunio – Universitatea Tampere, Finlanda; Thomas Sedelius – Universitatea Dalarna, Suedia), care mi-ar părea rău să treacă neobservată în România. Nu doar pentru că vorbeşte despre România, ci şi pentru că vorbeşte foarte bine şi sintetic despre regimurile semiprezidenţiale în general, putând stârni interes şi în afara micii şi marginalei comunităţi politologice. Literatura în materie e deja destul de vastă, dar în limba română nu găsim mai nimic. Nu îl avem tradus nici măcar pe Maurice Duverger, cel de la care, printre altele, a pornit întreaga discuţie, în 1980, cu un deceniu înainte ca „noul model de sistem politic” să se extindă în Europa, prin adoptarea sa, în varii forme, de către cele mai multe ţări ex-comuniste. Cred că volumul lui Raunio şi Sedelius ar fi un bun început pentru o serie de traduceri.

În primele capitole, autorii au făcut o trecere în revistă a ceea ce s-a scris despre semiprezidenţialism şi au pus în context cazurile abordate comparativ mai departe: Finlanda, Lituania şi România. De ce acestea? Pentru că „au regimuri constituţionale destul de asemănătoare, dar prezintă variaţii în privinţa contextului socio-economic şi a dinamicii politicii de partid”. Seamănă pe hârtie (chiar dacă, după constituţie, preşedintele finlandez e puţin mai „slab” decât ceilalţi doi), dar diferă în realitate, deci „diferenţa vine nu atât din regulile constituţionale, cât din practicile reale” (p. 152). Sunt „reprezentări strategic alese ale unor parcursuri semiprezidenţiale diferite” (p. 73).

În primul rând, ce este un regim semiprezidenţial? O definiţie mulţumitoare nu prea există. Ca de atâtea ori, Duverger nu a fost foarte riguros în ideile lansate, lăsându-i pe alţii să-şi bată capul. Rămâne „definiţia minimală” a lui Robert Elgie: „semiprezidenţialismul este atunci când constituţia prevede un preşedinte ales popular pentru un mandat fix şi un prim-ministru şi un cabinet responsabili colectiv în faţa legislativului” (p. 3). Urmează împărţirea lor în regimuri premier-prezidenţiale, respectiv prezidenţial-parlamentare, după cum guvernul este responsabil doar în faţa parlamentului sau atât a parlamentului, cât şi a şefului statului. Este evident că, după revizuirea din 2003, când s-a prevăzut explicit că „Preşedintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru”, regimul autohton se încadrează în categoria premier-prezidenţiale, precum cele mai multe regimuri semiprezidenţiale europene (inclusiv celelalte două cazuri studiate). De altfel, doar patru state (din care doar două democraţii) pot fi considerate prezidenţial-parlamentare: Austria, Islanda, Rusia şi Belarus. Pentru a observa cum stau lucrurile strict formal, Raunio şi Sedelius au preluat încercările (criticabile, dar nu este locul aici) altor autori de a stabili „scoruri ale puterii prezidenţiale” (pp. 53-55). Deşi diferite – atât ca metode, cât şi ca rezultate – acestea arată clar că preşedintele finlandez (după constituţia din 2000) are printre cele mai restrânse prerogative, iar cei lituanian şi român, printre cele mai largi (raportat doar la celelalte republici semiprezidenţiale). De aici încolo vine contribuţia originală a autorilor. Dându-şi seama că „influenţa reală a preşedinţilor nu prea poate fi dedusă din textele constituţionale” (p. 24), au decis să „sape mai adânc”, dincolo de acestea, să „exploreze nivelul operaţional” al luării deciziilor, „mecanismele coordonării executive” (considerate un „blind spot” al studiilor de până acum, p. 73), sau, mai simplist, modul în care preşedinţii şi premierii lucrează efectiv (mai mult sau mai puţin împreună). Pentru aceasta, dincolo de studiile şi documentele disponibile, au intervievat, sub protecţia anonimatului, 30 de foşti şi actuali demnitari, înalţi funcţionari şi consilieri (10 din Finlanda, nouă din Lituania, 11 din România) „cu experienţă în coordonarea intra-executivă sub doi sau mai mulţi preşedinţi” (pp. 9-10).

Ideea generală: „cu cât prezenţa mecanismelor de coordonare este mai slabă, cu atât este mai mult loc şi mai multă nevoie de activism prezidenţial [s. M.G.]” (p. 40), prin acesta înţelegând folosirea de către preşedinte a legitimităţii sale populare/ popularităţii şi a relaţiilor informale pentru a influenţa deciziile guvernului şi chiar ale parlamentului. E vorba, în general, de o „extindere a influenţei prezidenţiale” dincolo de prerogativele prevăzute expres. Imaginea de ansamblu este a unui activism prezidenţial mai pronunţat în România decât în Lituania şi Finlanda (unde e chiar foarte redus în ultimele două decenii). Mă abţin să reproduc aici exemple din viaţa politică românească, dar ţin să precizez că diferenţele sunt mai curând cantitative. Multe dintre problemele cu care românii s-au confruntat pot fi observate – mai rar şi/ sau la intensitate mai mică – în Lituania şi chiar în Finlanda. Evident, mereu şi peste tot activismul prezidenţial variază în funcţie de mulţi factori, cei mai importanţi fiind persoanele care ocupă funcţiile şi coabitarea politică (preşedinte şi premier de orientări diferite).

Rezultatele cercetării sunt prezentate în capitole speciale consacrate mecanismelor de coordonare – formale şi mai ales „complementar-informale”/ „de facto formale” (participarea la şedinţe de guvern, consilii, întâlniri regulate preşedinte-premier, contactele dintre staff-uri ş.a.) – şi „căilor informale de influenţare”, folosite, în special, în privinţa problemelor interne (mesaje către popor sau către parlament, legături cu partidele, grupurile de interese, societatea civilă). Titlurile subcapitolelor dedicate fiecărei ţări sunt sugestive: „Finlanda: preşedinţia constrânsă”, „Lituania: preşedinţi întărindu-şi autoritatea”, „România: când medierea merge prea departe”. Observăm clar experienţa „preşedintelui jucător” atât în România, cât şi în Lituania, fără a putea spune că e complet absentă în Finlanda. Preşedinţii trec dincolo de textele constituţionale, fără a le încălca. După cum spunea unul dintre intervievaţi: adversarii întreabă mereu „unde e prevăzut?”, iar susţinătorii, „unde e interzis?” (p. 121). Politica externă este peste tot considerată apanajul preşedintelui – chiar dacă în Finlanda acesta e doar „co-leader” – cu o zonă de concurenţă în afacerile europene (în toate cele trei ţări au existat discuţii cu privire la cine trebuie să reprezinte ţara în Consiliul European). De aceea, „luarea deciziilor în politicile externă şi de securitate şi în afacerile europene” este tratată separat. Concluzia autorilor este că, în această materie, nivelul de coordonare intra-executivă este ridicat în toate cele trei ţări, cu diferenţe, dar fără a afecta major poziţia unitară în plan extern. Impresia mea este că, deşi le-au notat, au minimalizat disputele româneşti din ultimii ani.

Imaginea de ansamblu, aşa cum se deprinde şi din tabelul sintetic de la finalul cărţii, este a unui preşedinte român cu prerogative formale uşor mai largi decât ale celui lituanian şi considerabil mai largi decât ale celui finlandez. Atât preşedintele lituanian, cât şi cel român intervin adesea în domenii de competenţa guvernului; amândoi îşi folosesc „legăturile de partid”, doar că românul se implică direct, chiar în campaniile electorale în care nu e candidat. Nivelul de coordonare preşedinte-guvern este considerat ridicat şi instituţionalizat în Finlanda; mediu şi cutumizat în Lituania; scăzut şi „foarte dependent” de deţinătorii funcţiilor în România. În consecinţă, nivelul de conflict scăzut, cu „incidente rare şi implicaţii limitate”, în Finlanda; mediu, „cu incidente puţin frecvente, dar uneori cu implicaţii majore”, în Lituania; ridicat, „incidente frecvente şi implicaţii severe”, în România (p. 154).

După cum o arată şi dimensiunile relativ reduse, lucrarea lui Raunio şi Sedelius se vrea doar un început. Căutările „în spatele scenei” trebuie continuate în cele trei ţări şi extinse la cât mai multe altele. Nu are rost să ne legăm de unele probleme metodologice – mai ales că autorii au avertizat repetat asupra lor – , inconsecvenţe de apreciere ori scăpări/ inexactităţi în privinţa politicii româneşti; îndrăznesc să le consider inevitabile în politica comparată şi scuzabile atât timp cât nu viciază rezultatul. Mica mea nemulţumire e că, uneori, cele scrise au un aer asertiv-criptic. Cred că ar fi fost utilă inserarea mai multor extrase din interviuri şi, eventual, corelarea lor cu informaţii publice.