1....du-te, atunci, îmi zise soarta,
trage o raită prin viaţă şi, când te saturi,
te-ntorci şi vedem, stăm de vorbă...
2. ...deodată, deveniră adânci,
adânci,
ochii mamei, oglindă sau
poartă
a Hăului,
dincolo
de care nu-ndrăznii să mă uit
deşi,
cum se zice, mama
şi-a trăit traiul,
se duce,
am timp
destul, altădată,
să văd
imaginea asta...
...apoi, tot mai des mi se pare
că timpul nu-mi mai ajunge
pentru câte mai sunt de trăit
şi nu ştiu ce să
trăiesc mai întâi...
3. ... zilele au început să semene una
cu alta de-ţi vine să crezi
că nici aripa de pasăre nu va veni
iar noi suntem bolnavi de singurătate
lângă
izvorul din care apa nu mai curge femeia
tace şi ascultă soarele pe jumătate
adormit şi-i vine s-o taie pe câmp
spre cerul fără stăpân că altfel
cum să înţelegi golul de care spânzură
lampa aceasta
păsările vazduhului binecuvântă curtea
şi casa femeia dă la o parte cu mâna gândurile
rele şi în sufletu-i
s-aşează păsări ce nu mai ştiu să zboare
se reazemă de o floare a soarelui şi-şi închipuie
că-i mângâie umbra păsările urcă sătule
spre cer ca o cumpănă a lumii.
4. ... bărbatul obosise de-atâta întuneric
tăcerea mai înaltă decât negura îl făcu să se reazeme
de copacul cu rădăcini ca o taină nedesluşită
aşteptându-şi femeia se gândi la copilul rămas lângă
zare şi îşi spuse în gând
rugăciunea
s-auziră în aer bătăile de aripi ale păsării
celuilalt tărâm
oriunde se-ntoarse întuneric
îi rămase parcă un vis pe cărarea spre casă
şi-l prinse în pleoape să nu-l scape
luă cu mâini tremurânde un vreasc apoi altele
şi puse sub crucea lor o urmă de foc scăpărându-şi
sufletul chinuit
atunci văzu cerul şi de bucurie plânse
îndepărtând
din cărarea spre casă
pietrele şlefuite de vântul
singurătăţii din care pleca să se odihnească
5. ... femeia şi bărbatul se priviră cu grijă să nu-şi încurce
gândurile şi dorinţele apoi cu ochii
spre cerul sprijinit de păsări sătule de zbor
strigară
copilul plecat s-adune din râu fulgii
cazuţi din aripi de pasăre ce nu mai ştie să cânte
aşezară masa şi scaune sub salcia amiezii frânseră
pâinea rotundă ca o lună plină şi aşteptară
să vină feciorul de la apa în care spălase
zborul frânt al păsării tărâmului celuilalt în liniştea enormă
se auziră lătrând răguşiţi
de sub masă căţeii pământului
scăpaţi din lanţurile ruginite de vreme
cerul mai înalt decât aerul pe care-l respiri
e sprijinit de razele soarelui căci cumpenele
căzuseră-n fântânile adânci fără apă
copilul veni şi sparse pustiul
femeia îi mângâie pe amândoi cu privirea
uşoară să-i apere de gândurile rele
taină şi tăcere în gânduri şi glasuri ca la începuturi
la care nu ajungi fără să pleci