Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Mihai Marian

fericit

uneori imi pierd toate simţurile

se-ntâmplă pe neaşteptate

mâinile par ajunse la capătul propriilor istorii

picioarele sunt borne bizare

abdomenul pare umplut

cu heliu

levitez prin aerul dens

gelatinos-sclipitor

globii oculari se mişcă necontrolat

transmit mesaje pe care

doar surzii le-ar putea decripta

din gură dispare până şi gustul

amar

şi nu mai pot auzi nici măcar cum ţeasta

se sparge-n bucăţi

ar trebui să înnebunesc de frică

dar cu toate astea mă simt

fericit

sunt singurele momente

în care oamenii

privesc fără a părea că înţeleg

ce se-ntâmplă

dar fascinaţi de lipsa de orice

agitaţie a victimei paralizate

din care se hrăneşte

un animal întunecat şi feroce.

oraşul păsărilor migratoare

îmi spun

poţi termina de citit cartea asta mai târziu

acum ar fi bine să deschizi fereastra

să tragi nişte aer proaspăt în piept

sau mai bine nu

este o iarnă foarte rece

mercurul din termometre arată grade puţine

şi nu doar gradele sunt puţine în oraşul acesta

unde nimic nu este unde trebuie să fie

unde totul este altundeva

mai ales tu

spun la televizor

că drumurile pe care te-ai fi putut întoarce

sunt blocate

că protestatarii au închis piaţa

au ridicat oameni de zăpadă

baricade din turtă dulce

beteală

şi globuri de pom peste tot

am vrut să te sun să îţi spun

că de fapt e-o minciunâ

în fiecare zi merg mult

chiar trec pe acolo

şi singurul lucru pe care îl văd

este absenţa ta:

un tanc

care trece peste mine sfărâmându-mi oasele.

mind game

. poetului Adrian Alui Gheorghe

în întunericul incandescent al străzii

un bărbat singur

îşi măsoară cu paşi rari disperarea

în bucătărie

o femeie singură

tremură cu lingura-n oală

printre bucăţile de carne

neputând să înţeleagă

cine pe cine a ucis

spaţiul dintre cei doi geme

Cioran ar spune că de pustiu

Hawking, de viaţă.

 

ultimul poem

un lucru interesant pe care îl poţi face

este să începi un poem

fără să ai idee

despre ce vei scrie

fără să ştii la ce să te aştepţi

pe măsură ce literele

semnele de punctuaţie

se succed unele altora

să începi să scrii pur şi simplu

fără gândul că

poate acest poem va însemna startul

celui de-al treilea razboi mondial

locul de odihnă veşnică al unui veteran din Afghanistan

ori poate la fel ca universul

va continua să se extindă

să se umfle

ca un cadavru în crematoriu

până îţi va exploda în faţă

şi vei realiza că nu te poţi salva

nu poţi înota

în măruntaiele

acestui neant

despre care habar n-aveai că vei scrie.

amniotic

ghemuit în mireasma de metropolă

a propriilor reflexe

noapte de noapte

reconectez cordonul ombilical

aştept mesaje din înalt

cu privirea aţintită

spre diagrama trandafirului lipsă din buchet

rămân suspendat

între halucinaţie şi oglinda care nu reflectă nimic

luminat tot mai intens

de focul rece al veiozei din sare de Himalaya

liniştea încetează să mai fie

axă de simetrie

devine fiinţă

sumbră

oraculară

în cei câţiva metri cubi de aer

bliţuri puternice luminează pe covor

cartuşe de război

motoare sfărâmate de bombardiere

garduri din plasă şi sârmă ghimpată

spre care ca într-o aură de cercuri concentrice

mă îndrept cuprins de un soi de abstrusâ clarviziune

aşa mă găseşeşte în zori ea

agăţat într-o spânzurătoare de cobalt

şi când sunt iarăşi întins pe podea

cu aşternuturile răvăşite de jur-împrejur

deconectează cordonul

şterge embrionul transparent

lichidul amniotic de pe trup şi din păr

atunci redeschid ochii

încep să visez

interiorul minuscul

ilizibil al lumii

şi fiecare clipă ce vine

are propriul organ de simţ

ovare fertile

reţele de cablaj subteran

cu ajutorul cărora

civilizaţii colaterale programează

sexul verbului a muri.

profeţi şi sânge

confuz ca o focă ce a uitat

că trebuie să aplaude pentru

a primi peşte

pătez aşternuturile cu transpiraţie

lucioasă şi abundentă

ca de actor porno

urmăresc documentare

şi filme mute

aflu că antimoniul avea rolul de a proteja

ochii egiptenilor în deşert

lilian gish îşi făcea singură cascadoriile

şaptezeci de posturi tv şi nimic de văzut

schimb canalele tot mai repede

până sunt aproape de orbire

şi leşin

buricul degetului mare a dezvoltat

un soi de protuberanţe dintr-o

piele galbenă şi tare

pe care le-am ros

până a curs

un sânge de culoare foarte închisă

dens şi cu gust de carton

când a căzut pe gresia albă a băii

a început să formeze o mică baltă

plină de imagini şi de figuri alegorice

pe care doi gândaci

doi moise de chitină

încercau să o despartă

protuberanţele au reapărut instantaneu

parcă înţelegând absurdul jocului

şi nu mai există loc pe buricul

degetului mare să-mi scriu poemele

povestea vieţii mele

şi nici măcar pentru melancolia delicată

a pânzei de păianjen

am sfărâmat gângăniile sub talpă

m-am dus la culcare

pe călcâie cu resturi de profeţi

şi sânge.

 

adoxografie

un drum

care coboară mereu

încetul cu încetul

simţul auzului dispare

oraşul

oamenii

capătă proporţii ireale

propoziţii scurte

flash-uri

acutizează percepţia

urechile se micşorează până dispar

nasul se retrage în carnea feţei

dinţii se resorb

picioarele

ca nişte coarne de melc atinse

cu degete de copil

se retrag în burtă

şi nu mai mergi

ci orbitezi în jurul unei planete

din beteală şi globuri de pom

umbra ta cade

peste vitrine împodobite

peste copii ce colindă

cu emoţia unui medic legist

aflat la prima autopsie.

dextrogir

scriu versuri care în vis

se arată drept

ce de la bun început au fost:

pleura subţire a plămânului

cu floare la rever

vibraţia în sens invers a spiralei adn

fiecare poem este o piesă

dintr-un puzzle al fricii

stilul

vertebră din coloana resentimentelor

tematica

derivă dintr-un număr raţional negativ

cu rădăcina în concentraţia

de magneziu din sânge

lipsa semnelor de punctuaţie

este un generator

care alimentează cu spaime

îndepărtatul oraş al trupului meu.

© 2007 Revista Ramuri