-alte poeme ale visării-
***
...şi veniră apele că acoperiră biserica
veche cu turle cu tot
negură adâncă-n văzduh
între pământ şi cer nimic de cules
nimic de trăit
ce să mai stai când de stat nu mai e
îşi luară inima-n dinţi puţina agoniseală
şi trecură dealul dincolo unde liniştea
se-ntinde cât vezi cu ochii...
***
...cu timpul s-aşezară mai mulţi
în valea pârâului
fericiţi că cişmelele,
care nu-ngheţau nu secau
n-aveau
apa sălcie ca dincolo lângă râul cel mare
dar el venise primul
îşi luase femeia
şi copilul şi oile şi câinele
şi se-mpământenise aci
la poalele dinspre miazănoapte
ale dealului...
***
...nu mai venise de mult în valea pârâului
de când se mutase mai sus
în deal
îl miră tăcerea-n care crescuseră toate
rupse o creangă din salcia despletită
care se desfăta deasupra apei
lângă mal mătasea broaştei îşi unduia
verdele crud atinse cu nuiaua
umbra abia văzută a unui ghelc
de pe fundul nisipos al pârâului
şi oglinda se sparse împrăştiind
mănunchiul de raze dar tot în linişte rămase
şi tot în linişte plecă înspre casă
băiatul şi femeia îl aşteptau curioşi
de-această plecare/venire puseră masa
şi se priviră...
***
...aţâţară o ţâră focul
cât sâ vadâ-mprejur şi să se vadă
unul pe altul
în faţa casei dintre pomii
înfloriţi
care îşi scuturau culoarea
peste-ncruntarea pământului...
***
...luna e la locul ei
se priveşte-n oglinda pârâului
stelele în afară de cele cazute
dincolo de deal în apa cea mare
sunt la locul lor
se uită una la alta
cocoşii
cântă-n jilăveala nopţii
bărbatul şi femeia că al mic adormise
toropit de jarul din vatră
întorc pe dos tăcerea din spatele
cuvintelor
păstrate pentru rugăciunea de fiecare zi...
***
...se sculară cu noaptea-cap
şi sporovăiră
vrute si nevrute
boscorodiră
una alta
apoi ieşiră afară aerul tare
şi iarba-nrourată le-nfiorară sufletul
mai mult decât
culoarea cerului
cand se crapă de ziuă
rămaseră ca o mirare
numai ei între cer şi pământ...
***
...o vreme nu-şi spuseră unu altuia
ce-aveau pe suflet
îşi duse fiecare greutatea din piept
pe potecile dintre tufele de măceş
de la marginea
aşezării-nşirate de-o parte şi alta
a firului de apă din valea pârâului
la o fugă de cal de apa cea mare...
***
...bărbatul obosise de-atâta întuneric
tăcerea mai înaltă decât negura îl făcu să se reazeme
de copacul cu rădăcini ca o taină nedesluşită
aşteptându-şi femeia se gândi la copilul rămas lângă
zare şi îşi spuse în gând
rugăciunea
se-auziră în aer bătăile de aripi ale păsării
celuilalt tărâm
oriunde se-ntoarse întuneric
îi rămase parcă un vis pe cărarea spre casă
şi-l prinse în pleoape să nu-l scape
luă cu mâini tremurânde un vreasc apoi altele
şi puse sub crucea lor o urmă de foc scăpărându-şi
sufletul chinuit
atunci văzu cerul şi de bucurie plânse
îndepărtând
din cărarea spre casă
pietrele şlefuite de vântul
singurătăţii din care plecă să se odihnească...
***
...femeia şi bărbatul se priviră cu grijă să nu-şi încurce
gândurile şi dorinţele apoi cu ochii
spre cerul sprijinit de păsări sătule de zbor
strigară
copilul plecat s-adune din râu fulgii
căzuţi din aripi de pasăre ce nu mai ştie să cânte
aşezară masă şi scaune sub salcia amiezii frânseră
pâinea rotundă ca o lună plină şi aşteptară
să vină feciorul de la apa în care spălase
zborul frânt al păsării tărâmului celuilalt...
***
...niciodată femeia nu-şi arătase
mirarea
poate doar când câte o stea căzătoare
scrijelea oglinda orizontului
ridică o sprânceană
ştia că pe pământul acesta
sunt rânduieli
şi toate au un rost al lor
copacii se leapadă de frunzele bolnave
păstrând sănătatea
pământului
care le duce pe toate...