Am considerat interesantă lectura comediilor caragialiene şi din perspectiva tabuurilor, reţinînd că, pentru discutarea acestora, trebuie să facem abstracţie de funcţionalitatea lor limitată de statutul personajelor în acest microcosmos familial şi social [Tomuş, 1977: 206]. Puternica implicare în viaţa de familie, socială ori/ şi politică lasă mai puţin cîmp de manifestare individului... şi totuşi:

Tabuurile individuale au la bază autoevaluarea pozitivă a personajelor. Exacerbarea importanţei sinelui este relevată şi de folosirea sub accent a formelor pronominale de persoana I: eu, mie, pe mine etc., în opoziţie cu un ăla, unul, un muşteriu ş.a. Ceea ce cred despre sine constituie o mască [Bucur, 2001: 177] suficient de personalizată pentru a i se putea citi doar calităţile: negustor şi căpitan în garda civică, persoană delicată şi liberă, republican, ţinînd parte naţiunii, apropitar şi negustor, cetăţean onorabil, republicană şi ploeşteancă etc. O linie roşie delimitează ceea ce sînt: partizanii a tot ce se întîmplă ilegal, incorect, imoral [Iorgulescu, 1988:47] de ceea ce vor să pară: cetăţeni onorabili, venerabili şi stimabili. Depăşirea graniţei este percepută ca o intruziune în sfera tabuurilor personale. Orice încălcare a viziunii despre sine le modifică bioritmul şi o trăiesc fie ca pe un simplu afront: nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel... îmi pare rău!, fie ca pe o gravă jignire: (indignat) eu vampir, ai?, sau omul... acela care mă traduce şi pe mine... fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea. Ultragiul adus valorii de sine ar justifica reacţii fizice imediate: mai că-mi venea să-l cîrpesc..., să-l întreb... şi să-l şi umflu!, dar, chiar dacă un ăla... un prăpădit de amploiat, un coate-goale l-a jignit profund, el nu se poate manifesta vindicativ, pentru că circumstanţele îi sînt nefavorabile: eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine, altfel spus aiasta nu se poate! Însă, în spaţiu restrîns, atitudinea revanşardă este funcţională: Tipătescu (ia un baston... şi se întoarce turbat) şi-l ameninţă pe Caţavencu: mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea... altfel, te ucid ca pe un cîine! Descoperind că biletul spiţerului e cu scamatorie şi fiind mai galant, d. Nae evită scandalul, mulţumindu-se cu un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos. Şi vitrionul englezesc este o armă pregătită:pentru dumneatale, musiu Năică, şi pentru Didina dumitale! Dacă atacul făcut de pastramagiu nu poate fi parat, de o jună, se apelează la poliţiune..., în schimb, Trahanache se poate apăra singur, demontînd atacurile unui plastograf patentat, precum Caţavencu.

Cît timp nu se produce un atac la adresa individului, relaţiile de comunicare sînt civilizate, subliniind onorabilitatea acestuia: pardon, domnule, venerabile, stimabile, preaiubitul d. Caţavencu ş.a. Dar onorabilitatea personajelor... se consumă repede [Bucur, 2001:157], odată cu depăşirea graniţei impuse de aista nu se poate! Acum, mărcile lexicale relevă modificările apărute la nivelul limbajului şi aceluiaşi individ i se atribuie apelative care-i evidenţiază doar defectele: pastramagiule, mitocanule, mişelule, falsificator, scamatorule, infame etc.

Relaţiile intrafamiliale la nivelul soţ-soţie sînt relevate şi de apelativele funcţionale cît timp tabuul adresării este respectat: dumnealui, dumneata, nene, neică etc. Odată încălcat, soţul, chiar fost, devine: mitocanul, pastramagiul, mizerabilul, pricopsitul ş.a.

Aripa protectoare a tabuului este întinsă şi asupra prietenului familiei, inclus în triunghiul soţ, soţie, amant. Deşi li se atrage atenţia că de, damele nu sînt ce par a fi, soţii continuă să creadă ce vor, trăind şi alimentînd acea subtilă dramaturgie a iluziei şi adevărului [Tomuş, 1977:211]. Şi această autoiluzionare face din el un agitat, un exteriorizat..., un frămîntat [Bucur, 2001:30], căci existenţa lui – negustor şi căpitan în garda civică, sau bărbat aşa de..., capul judeţului – se consumă nu spre aflarea adevărului privind (i)moraliatea soţiei, ci spre păstrarea aparenţei de moralitate a acesteia. Ruşinoasă sau damă bună şi simţitoare, ele poartă cu dezinvoltură masca onorabilităţii, înşelîndu-şi soţii cu cei cărora ei înşişi le deleagă sarcini conjugale, în absenţa lor. Deşi tabuurile familiale sînt încălcate din interior, jupînul şi prezidentul încearcă să pareze atacurile, suspectînd un bagabont ori un mişel că le subminează poziţia publică şi onoarea de familist. Cu atentatorii sînt gata să lupte pînă la victoria finală, consecinţele fiind stabilite de/ la cremenal, ori de/ prin contra şantajul cu alta mai boacănă. În schimb, cu amanţii soţiilor, consideraţi dincolo de orice bănuială, ca om de încredere şi amic, de mai mult timp, trăiesc într-o tovărăşie comodă şi profitabilă.

Tabuurile pasionale sînt şi ele prezente în viaţa eroilor din comediile lui Caragiale.

La nivelul relaţiei de comunicare, apelativele folosite diminutival ori la vocativ exprimă apropierea dintre amanţi: puiule, Fănică, Miţo, Năică, ori ura şi dispreţul faţă de rivală: moftangioaică, apilpisită, sau faţă de in-fidelul... amant: scamatorule, şarlatane, infame ş.a.

Fidelitatea partenerilor este o condiţie esenţială, iar traducerea în amor este peste poate!, echivalînd cu încălcarea interdicţiei. Cînd este acceptată, se motivează prin statutul amantei: femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! Dincolo de acest exemplu, singular de altfel, tabuurile nu permit derogări. Simplele sau bine motivatele bănuieli de infidelitate sînt sancţionate imediat, generînd tentative de suicid: vreau mai bine să mor, ori acţiuni vindicative: trebuie să-l regulăm pe Bibicul, vinovat deopotrivă de coruperea Didinei şi a Miţei. Aceasta ia răzbunarea pe cont propriu: să mă traducă pe mine Nae... şi să nu-mi răzbun?... Peste poate! Curente, relaţiile extraconjugale nu produc crize morale nici unuia dintre partenerii adulterului. S-ar părea că, mai atente cu imaginea lor publică, ruşinoase şi simţitoare, doar damele sînt expuse atacurilor extrafamiliale. De fapt, la fel de vulnerabili sînt şi amanţii lor, din cauza poziţiei pe care o au în familia stăpînului ori a prietenului. Înţelegînd, Jupîn Dumitrache intervine în apărarea lui Chiriac: om de încredere..., onorabil băiat. La fel o face şi Trahanache, respingînd acele acuzaţii – cuvinte neparlemantare – aduse de Farfuridi/ Brînzovenescu prefectului, un om endepandent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic. Singur, Bibicul este stăpînul situaţiei pe care o rezolvă în avantajul reciproc al tuturor părţilor. Deşi durează de un an şi mai bine, ori de opt ani de zile, de-abia acum viaţa lor amoroasă este supusă unor probe de rezistenţă, dar nu din partea soţilor. Aparenta încălcare a tabuului fidelităţii faţă de partener se face neintenţionat, ca obligaţie familială: (la Iunion, n.n.) dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte, spune Veta, sau neglijent: poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar!, recunoaşte Zoe. La fel de neatent, Bibicul îşi aminteşte că biletul, probă a infidelităţii sale: l-am pierdut (în odaie la Didina, n.n.). Reacţiile actorilor sînt expresia temperamentului lor permisiv şi, aparent, dispus la înţelegere, precum Crăcănel: am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des... aşa cam de vreo cinci-şase ori, acum fiind a opta oară tradus, sau Trahanache: lasă, omule, zi-i mişel şi pace! De cele mai multe ori însă, manifestarea intransigenţei este dominată de impulsivitatea... şi... elementaritatea reacţiilor [Vodă-Căpuşan, 2002:93] lui Chiriac: tii! nu scapă el din gheara mea nici mort; ale lui Tipătescu: îl împuşc, îi dau foc; ale lui Pampon: trebuie ca să-mi răzbun eu!; ale Miţei: (vitrionul, n.n.) pîrleşte, Năică, arde, Bibicule... şi mai ales ochii! şi ale lui Crăcănel: cînd îmi trage cineva palme... eu turbez! Indiferent de cauze, implicaţiile trecerii dincolo de aiasta nu se poate! sînt reduse la dimensiunea familiilor ori a cuplurilor. Conflictele voite sau accidentale cu amantul/ amanta se rezolvă, iar revenirea la ordinea iniţială, cu respectarea tabuurilor amoroase, este posibilă, şi fără consecinţe în plan moral. Cu teatrale, dar suficiente lacrimi şi jurăminte, cu ameninţări şi promisiuni că fidelităţile vor fi respectate, traducerile soţilor şi amanţilor vor continua, fiind parte dintr-un sistem de relaţii cu înşelători şi înşelaţi [Manolescu, 1983:138].

Tabuurile politice depăşesc, prin anvergură şi consecinţe, spaţiul domestic, în care se manifestă celelalte, deoarece politica penetrează şi domină întreaga viaţă. De reţinut că politica se face în grade şi din motive diferite, printre care: dorinţa de informare ori de iniţiere, de conservare a unui statut sau de accedere în altul etc., nefiind vorba de o coerentă politică de partide, de idei sau de doctrine, ci de o politică de vorbe rostogolite discursiv-electoral. Mai ales prin genul masculin, lumea comediilor este implicată activ în dezbateri, schimb de păreri, iniţieri şi lupte cu adversarii politici, reali ori imaginari. Declarată în enteresul ţării şi actualizată prin lectura cotidiană a gazetelor, politica permite înţelegerea mecanismelor care-i aduc faţă-n faţă pe cei ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor cu zbieretele reacţiunii. Dacă se constată că reacţiunea a prins iar la limbă, naţiunea trebuie să acţioneze prin politicieni, dar şi prin simplii republicani. Politicul va aduce... dimensiunea de grup [Vodă-Căpuşan, 2002:91], redus la prieteni (Ipingescu-Jupîn Dumitrache) şi la soţi (Conu Leonida-Efimiţa), cu primul în rol de mentor-politolog şi al doilea în postura de discipol. Grupul se poate extinde pînă la dimensiunea unor partide – de guvernămînt, alcătuit din madam Trahanache, dumneata (Tipătescu, n.n.), nenea Zaharia, noi şi-ai noştri... – şi de opoziţie, reprezentat de Caţavencu, candidatul grupului tînăr, inteligent şi independent).

Tabuurile politice interzic manifestări ostile puterii care şi-a creat şi instrumente coercitive: poliţiunea cu vardişti şi ipistaţi, circumscripţia şi secţia cu subcomisari, sergenţi, poliţai etc., gata la datorie... zi şi noapte, ca oameni de încredere şi de acţiune, fie şi la un simplu ordin verbal.

Încălcarea lor este permisă doar la nivel declarativ, în timpul discursurilor... stimabili, onorabili, rog..., daţi-i înainte, stimabile, poftiţi..., aveţi cuvîntul. Politeţea prezidentului intră în normele comunicării publice şi se manifestă atît timp cât convenienţele sociale sînt respectate, adică pînă la limita lui aiasta se poate!.. Se poate, politic vorbind, să debitezi enormităţi, adevărate mostre ale beţiei de cuvinte [Maiorescu, 1967:179-193] despre plebicist şi chestiunea revizuirii Constituţiunii şi a Legii electorale, cu dilema schimbării fără revizuire, ori a revizuirii fără schimbare, se poate să aplauzi munca, travaliul care nu se face deloc, dar pînă la o adică!

Politic, încălcarea tabuurilor se poate produce atît în interiorul partidului, prin disidenţa grupului Farfuridi - Brînzovenescu, cît şi în afara lui, prin Caţavencu. Demascarea jocului politic Tipătescu - Caţavencu, cu posibila trădare a prefectului, acceptată dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi, are dimensiunea unei fronde interzise de Trahanache în numele disciplinei de partid, de la binele căruia atîrnă binele nostru. Dorită ca total persuasivă, cu argumente-reproş: vagabonţi de pe uliţă, cauzaşi, zavragii, dar şi de laudă: cetăţeni... onorabili, stîlpii puterii, proprietari, membrii diferitelor comitete, intervenţia sa reuşeşte doar parţial: căci telegrama anonimă este trimisă, dar blocată la telegraf de Tipătescu. Şantajul lui Caţavencu a fost făcut pentru politică..., a încercat omul, ca să te forţeze adică şi aşa, mai poate fi înţeles, dar toate au o limită. Dincolo de asta se află onoarea Joiţichii şi relaţia amicală dintre prezident şi prefect, recunoscută public: ca prietin ce-mi eşti. Că a făcut plastografie e treaba lui Caţavencu, dar folosirea acesteia ca armă politică împotriva unui cetăţean onorabil, a soţiei şi a amicului său este peste poate! Astfel, retorsiunea este justificată: dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri. Prinderea onorabilului cu cele două poliţe falsificate, dar nu în enteresul ţării!, permite şi mobilizarea vindicativă a lui Tipătescu: a! acuma, o să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu! Încălcarea tabuului familial o poate face un mitocan, ca Ţircădău, a celui politic numai un nebun, ca moftologul şi nifilistul de Caţavencu. Pentru el, jocul de-a politica îşi depăşeşte limitele pînă la dimensiunea unui periculos joc, de-a viaţa [Bucur, 2001: 101]. Implicînd şantajul amoros în jocul politic, Caţavencu este aproape de a cîştiga, dar pierde din cauza subestimării adversarului, semn că nu este suficient de experimentat, precum Dandanache. Acesta, ca bătrîn luptător politic se revendică de la o continuă luptă, împreună cu familia mea de la patuzsopt în Cameră. Practicat asupra unui becher..., persoană însemnată de la centru, şantajul îi reuşeşte. Încălcarea tabuului pasional se face în nume personal: să remîi pe dinafară... nu merdzea de loc. Prin utilizarea scrisorii ca obiect de şantaj se intră în sfera tabuurilor politice pe care Dandanache îşi permite să le încalce. Versat, cu scrisoarea acasă la păstrare... dar la loc sigur, consideră restituirea o aşa prostie, reţinerea ei fiind poliţa în alb, pentru s’altdată. Restabilirea ordinii, cu respectarea tabuurilor, se poate face de unul singur, suficient de abil politic, precum Trahanache, răbdător şi indignat în discuţia cu Farfuridi - Brînzovenescu, dar foarte violent şi în culmea indignării cu Caţavencu. Ceea ce-i reuşeşte lui neica, nu-i este permis lui Tipătescu, prea iute şi fără puţină diplomaţie. Manifestarea violentă faţă de Caţavencu este posibilă în spaţiul restrîns al camerei: te ucid ca pe-un cîine; afară nu mai are nicio putere asupra lui Caţavencu şi, din acest motiv, apelează la Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul. Ca apărătoare a ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor, poliţiunea intervine şi încheie procesul-verbal unui soţ agresiv care, noaptea, şi-a tratat soţia cu insulte şi cu bătaie, ori îi duce la secţie pe Crăcănel şi Pampon, consideraţi nişte pungaşi surprinşi noaptea în prăvăliile negustorilor.

Atît timp cît iluzia respectării tabuurilor pasionale şi familiale, implicate politic, se respectă, relaţiile de comunicare respectă normele politeţii, folosind vocative: onorabile domn, stimabile, „venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos etc. şi termeni familiari: cocoane Nicule, nenea Caţavencu, dacă mă iubeşti ş.a. Înţelegînd adevărul, limbajul se schimbă nu la nivelul vocativului şi al familiarităţii, ci la cel lexical. Suma de delicateţuri... şi iar delicateţuri verbale se epuizează repede şi este înlocuită cu mizerabile, canalie neruşinată, mişelule, infame etc.

Încălcarea tabuurilor de orice fel costă foarte mult şi o vor înţelege toţi, începînd cu cei hotărîţi să lupte contra guvernului! Unii au înţeles-o deja: eu nu lupt contra guvernului!, alţii o anticipează ca pierdere şi repercusiune: te joci cu puterea? Doar Dandanache evită costurile pe care le plăteşte însă Caţavencu a cărui aducere la ordine cunoaşte şi faza hîrdăul lui Petrache şi umflaţi-l. Demascat, intransigentul candidat, e compromis, convertit şi recuperat [Iorgulescu, 1988:71]: şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! Mă bucur, întreabă şi declară Trahanache, în final. În relaţie directă cu eforturile de a-l şantaja pe onorabil, contrapunîndu-i alte machiavelicuri, bucuria prezidentului este deplină. Lecţia oferită lui Caţavencu şi-a atins scopul, şi practic, şi teoretic: cine încalcă tabuurile politice este compromis şi apoi pedepsit cu umilirea publică. Respectarea tabuurilor de acest fel este obligatorie între cetăţeni... onorabili, iar adevărul nu poate fi făcut public: nu se poate! şi fireşte că nu se poate, din cauza costurilor imense, în plan politic şi familial. Dintr-un calcul, adică din enteres personal, mai mult sau mai puţin mascat în enteresul ţării, sfera politicului se redimensionează, implicînd individul, ca autoritate publică ori particulară, familia şi/ sau relaţiile lui pasionale. Refacerea ordinii iniţiale este posibilă, ţinînd cont de caracterul personajelor. Acestea sînt exemple vii ale societăţii bucureştene în care toate relaţiile între personaje se întemeiază pe înşelătorie [Vodă-Căpuşan, 2002:57], măştile fiind prezente şi dincolo de sala carnavalului. Lumea comediilor devine o scenă în care se afirmă şi se apără doar aparenţa de moralitate şi pentru aceasta tabuurile trebuie respectate.

Bucur, Marin, I. L. Caragiale, lumea operei (III), Ediţie îngrijită de Ştefan Ion Ghilimescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001

Cazimir, Ştefan, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Ediţia a II-a, revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Fanache, V., Caragiale, Ediţia a III-a, adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988

Maiorescu, Titu, Din critice, Studiu introductiv de Prof. Liviu Rusu, Ediţie îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, Editura Tineretului, colecţia Lyceum, Bucureşti, 1967

Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002

Tomuş, Mircea, Opera lui I.L. Caragiale, vol. I, Editura Minerva, colecţia Universitas, Bucureşti, 1977

Vodă-Căpuşan, Maria, Caragiale?, Editura Dacia, colecţia Discobolul, Cluj-Napoca, 2002