Unele cărţi sunt pură magie. Îţi schimbă viaţa. Aceasta este una dintre acele cărţi. Cu toate acestea, nu este deloc uşor să vorbeşti despre ea. Este ca şi când îţi place cu adevărat de o persoană, dar te sufoci în prezenţa ei. Am amânat atâta timp scrierea câtorva idei despre memoriile lui Amos Oz deoarece am simţit nevoia să-mi evaluez pe îndelete gândurile şi sentimentele faţă de lucrarea lui. Pentru că, trebuie să mărturisim, dacă vrei să citeşti Poveste despre dragoste şi întuneric, apărută prima dată în limba română la Editura Humanitas în anul 2008, cu siguranţă trebuie să-i acorzi timp. Amos Oz a reuşit cu siguranţă să recreeze trecutul, pictând nu numai istoria Israelului, dar şi a celorlalte ţări, culturi şi limbi de care acesta este legat în mod inevitabil. Relatând povestea naşterii unei naţiuni, autorul ne duce înapoi în timp vorbind despre viaţă şi moarte în toată complexitatea lor, despre viaţa şi moartea unui individ, despre viaţa şi moartea unei familii. Sunt puţini aceia care au vorbit despre viaţa lor în mod atât de intim, de emoţionant şi de trist.

Unele cărţi, după ce le-ai citit, te fac să te gândeşti fie că ai fi putut să le scrii tu, fie că ai putea scrie şi tu ceva asemănător cândva. Mă consider un mare admirator al romancierului Oz, al portretelor sale libere, al intimităţii dintre cupluri, dar aici, în această carte lungă, el dezvăluie şi un talent uriaş pentru tabloul narativ mare, pentru portretele personajelor dickensiene şi pentru fuziunea strălucită cu istoria şi viaţa personală. Nu poţi uita niciodată cum descrie liniştea totală din cartier, atunci când toată lumea se adună la miezul nopţii ca să asculte la radio rezultatul votului ONU care ar împărţi Palestina pentru a crea un stat evreiesc, copilul simţind cu mâna lacrimile de pe faţa tatălui său. Considerată a fi cea mai vândută operă literară din istoria Israelului, cartea este o explorare a motivului pentru care s-a sinucis mama lui şi a efectului pe care l-a avut acest eveniment asupra lui, un băiat sensibil şi inteligent care a crescut la Ierusalim în timpul ultimilor ani ai mandatului britanic. Cu toate acestea, alternând permanent între reproş şi jovialitate, cartea este mult mai mult decât atât. O mare parte a memoriilor este construită neliniar în jurul sinuciderii Faniei, cititorul putând constata că prima jumătate a lucrării abia dacă trece peste eveniment. Este una dintre cele mai amuzante, mai tragice şi mai emoţionante cărţi pe care le-am citit vreodată. Oscilând fără efort între intim şi universal, bildungsromanul lui Oz îşi invită cititorii să străbată percepţiile evolutive ale protagonistului despre dragoste, întuneric, identitate şi dorinţă de apartenenţă, în timp ce navighează pe terenul tumultuos al relaţiilor familiale şi al statului israelian în curs de dezvoltare.

Amos Oz reuşeşte să-şi lege biografia personală de biografia statului evreu spunând povestea unui popor care îşi găseşte propria limbă, adesea în contrast cu ceea ce aveau în minte pionierii sionişti. Mai mult, Oz aprofundează contradicţiile inerente identităţii israeliene în curs de dezvoltare formate pe fundalul unui trecut evreiesc comun, al euforiei şi deziluziei care cuprindeau proiectul sionist. Multiplele detalii autobiografice cu accent pe inconsecvenţele excentrice ale oamenilor expun în mod intim fisurile psihicului uman, aşa cum le-au experimentat membrii familiei lui Oz. Una dintre numeroasele chei hermeneutice cu care Oz deschide cu îndemânare uşa lumii sale este fluctuaţia constantă dintre iubire şi întuneric, două forţe aparent ireconciliabile care stau la baza experienţei colective a poporului evreu din secolul al XX-lea.

Cartea este o cronică despre naşterea autorului la Ierusalim şi o descriere fascinantă a sfârşitului mandatului britanic, a întemeierii Israelului şi a războiului arabo-israelian din 1948. El ne povesteşte viaţa sa la Ierusalim în timpul copilăriei când statul evreiesc Israel era la început, o viaţă înconjurată de cărţi, de cititori avizi, de savanţi, de povestitori minunaţi, de poeţi şi de scriitori prolifici. Printre mulţi alţii, citea Balzac, Tolstoi, Zweig, Maupassant, Cehov, Flaubert, Hesse, Zweig. Deşi Israelul este fascinant din mai multe perspective, ne interesează în mod deosebit situaţia sa lingvistică. Cu acţiunea bine plasată în perioada post-Holocaust, romanul vine cu lumini noi asuprea luptei pentru identitate lingvistică în cadrul societăţii israeliene în curs de dezvoltare, pe măsură ce ebraica începe să reapară ca o limbă modernă, vorbită. Integrarea subtilă a motivelor biblice şi a nuanţelor lingvistice, o mărturie a erudiţiei filologice a lui Oz, sporeşte bogăţia acestui dens roman autobiografic. Limbă moartă timp de aproximativ un mileniu şi jumătate, ebraica reînvie în acea perioadă pentru ca astăzi să fie vorbită din nou de peste 9 milioane de oameni. Părinţii autorului, la fel ca majoritatea israelienilor din generaţia lor, au învăţat limba ebraică la şcoală. Autorul şi cei din generaţia sa au crescut vorbind ebraica modernă, ceea ce a făcut ca limba să crească, să se dezvolte şi să se schimbe, afirmându-şi statutul de limbă vie. Deşi părinţii autorului vorbeau, citeau şi scriau în mai multe limbi (tatăl său ştia să citească în 17 limbi, în timp ce mama lui vorbea 5 limbi şi citea în 8 limbi) au decis să îi vorbească fiului numai în ebraică, dorindu-şi ca limba ebraică să facă parte din identitatea lui ca cetăţean al noului Israel.

Anecdotele politice şi culturale din această carte sunt de neuitat. În acest sens, foarte elocvente sunt comentariile sale savuroase despre cultura scrisului în Ierusalimul copilăriei sale, în ultimii ani ai dominaţiei britanice, când toată lumea stătea acasă şi scria sau descrierea unei scurte întâlniri pe care a avut-o cu Ben-Gurion. Într-o carte care aduce la viaţă Israelul de atunci, Oz reuşeşte să jongleze cu umorul şi cu tristeţea, oprindu-se şi asupra vieţii evreilor din Europa, înainte de restabilirea statului evreiesc. Nu este uşor de citit, deoarece nu are o intrigă reală, iar unele pasaje care apar chiar la început sunt pline de nume evreieşti, date şi evenimente greu de înţeles, îngenunchindu-te şi ispitindu-te să renunţi la carte. Cantitatea de detalii poate deveni monotonă şi plictisitoare, Oz încercând uneori prea mult să fie iconoclast şi cinic. I se pot ierta gândurile şi poveştile secundare mai mult decât ocazionale, tangenţiale, şerpuitoare, deoarece timpul petrecut în compania lui este o experienţă emoţionantă. El include, de asemenea, multe elemente de folclor evreiesc din Europa de Est şi poveşti care fac trimitere la Hasidism, acel curent iudaic apărut ca o sinteză vibrantă a tradiţiei cabalistice predominante ce exemplifică bogăţia experienţei evreieşti.

Stilul incisiv al lui Oz îmbină particularităţile contextului regional cu emoţiile umane universale, dând naraţiunilor sale un sentiment de rezonanţă care transcende graniţele naţionale şi culturale. Complexitatea personajelor, încapsulate în dilemele şi turbulenţele lor emoţionale, oferă o fereastră către articularea tensiunilor şi a frumuseţii inerente luptelor şi dorinţelor vieţii. Cu o abilitate incredibilă de a juxtapune poveştile profund personale ale indivizilor cu tapiseria vastă şi neiertătoare a istoriei, autorul creează un labirint complicat de metafore, care nu numai că accentuează straturile enigmatice ale naraţiunii, dar subliniază şi subtextul ideatic. Metafora păsării plăpânde evidenţiază vulnerabilitatea şi natura delicată a sufletului uman, aşa cum se vede la mama protagonistului, care în cele din urmă cedează în faţa apăsării vieţii. Dincolo de simpla estetică vizuală, alăturarea spaţiilor luminoase şi întunecate se referă la vieţile imigranţilor evrei care se confruntă cu dualitatea paradis-exil. Folosirea evocatoare a metaforelor peisajului, în special îmbinarea peisajului european luxuriant cu terenul israelian dur şi steril, evidenţiază diferenţa dintre idealizatul „pămînt al făgăduinţei” şi realitatea, adeseori dură, a întreprinderii sioniste. În timp ce metafora luminii exprimă potenţialul de transformare şi dorinţa de redresare, metafora întunericului se referă la forţa distructivă a tulburărilor interioare nerezolvate, a tragediei istorice şi a durerii trăite de generaţii.

O altă metaforă puternică este labirintul, care apare sub diferite forme, întruchipând complexitatea memoriei, a identităţii şi a căutării sensului în mijlocul pierderii şi al fragmentării. Reprezentarea Ierusalimului sub forma unui mozaic ale cărui fragmente cu mai multe faţete evidenţiază fricţiunile istorice şi distincţiile etnoculturale din cadrul comunităţii evreieşti subliniază şi mai mult aspectele multidimensionale ale acestei opere literare, oferind perspective valoroase asupra peisajului socio-politic al vremii. Plină de aluzii la cultura, la istoria şi la mitologia evreiască, subliniind permanent legătura dintre trecut şi prezent, cartea transmite un sentiment de autenticitate şi de intimitate. Autorul abordează macrocosmosul tărâmurilor politice şi istorice ale Orientului Mijlociu în timp ce explorează fără teamă microcosmosul emoţiilor, dorinţelor şi tragediilor umane, ca o mărturie a perseverenţei şi a ingeniozităţii poporului evreu. Plină de implicaţii alegorice subtile, cartea îşi invită cititorul să îşi pună întrebări filozofice profunde referitoare la identitate, memorie şi la exigenţele experienţei umane. Cartea rămâne o lecţie de istorie, de politică, de sociologie, de literatură şi de geografie, în care măiestria impecabilă a lui Oz de a creiona o poveste fermecătoare din cele mai banale detalii ale vieţii de zi cu zi lasă o rezonanţă profundă în mintea şi în inima cititorului.