Alături de Viktor Frankl, în căutarea sensului vieţii

     Unele cărţi au puterea de a te marca în mod profund mult timp după ce le-ai citit. O astfel de carte este şi Omul în căutarea sensului vieţii a lui Viktor Frankl, profesor de neurologie şi psihiatrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Viena. După ce a supravieţuit „soluţiei finale” a lui Hitler, autorul şi-a reconstituit în întregime manuscrisul despre logoterapie confiscat în lagăr, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi terapia bazată pe sens. El socotea că posesiunile, laudele şi banii nu aduc fericirea nu numai pentru că toate acestea sunt impermanente, ci şi pentru că odată cu dobândirea lor apare un sentiment de nemulţumire şi o nouă dorinţă, un fel de bandă de adaptare hedonică. Viktor Frankl a dezvoltat abordarea revoluţionară a psihoterapiei cunoscută sub numele de logoterapie, bazată pe credinţa că forţa motivaţională primară a umanităţii este căutarea sensului. Fiecare persoană are o latură spirituală sau o „dimensiune noetică” prin care se poate ridica deasupra nevoilor şi dorinţelor de bază, lumeşti. Potrivit lui Frankl, oamenii nu sunt victime neajutorate în teatrul vieţii, ci actori înzestraţi cu voinţa de a alege cum reacţionează. Scrierea lui Frankl este accesibilă, emoţionantă şi puternică, bazată pe multe povestiri personale şi intuiţii filozofice. Cu claritatea unui maestru al condeiului, prin cuvinte deosebit de evocatoare, Frankl transmite sentimente şi idei complicate. Fie că descrie ororile lagărului de concentrare sau bucuria de a găsi sensul vieţii, cuvintele lui Frankl rezonează cu o frumuseţe poetică, pe care o găsim atât tulburătoare, cât şi înălţătoare. Alegerea atentă a cuvintelor, de la termeni existenţiali la jargon psihologic, conturează imaginea vie a explorării sensului prin prisma experienţei personale.
     Cartea este împărţită în două părţi. Prima secţiune se aseamănă întrucâtva cu Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Şalamov şi relatează experienţele înfiorătoare ale lui Frankl ca prizonier în mai multe lagăre de concentrare naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – Auschwitz, Dachau, Theresienstadt şi Turheim. Această secţiune este plină de dileme etice, de atrocităţi inumane, de pariuri de coşmar. Singura modalitate de a rămâne într-un oarecare echilibru era aceea de a te concentra asupra binelui, de a găsi ceva mai presus de tine pentru care să trăieşti, ştiind totodată că soarta are propriile sale planuri. În general, este foarte greu să eviţi să subliniezi cât de brutală este dezumanizarea, cu atât mai mult atunci când este vorba despre gulag sau lagăre de concentrare, unde moartea este de obicei singura cale de ieşire. El a descoperit că cei care puteau găsi sens sau scop în suferinţa lor erau cei care păreau, de asemenea, mai capabili să găsească puterea de a merge mai departe. Deşi scurta ficţiune din Povestirile din Kolîma rămâne standardul meu de aur pentru reprezentările ororii birocratizate, realismul experienţelor lui Frankl este de-a dreptul covârşitor. El doar descrie şi explică, abţinându-se de la excesul de clişee şi de autocompătimire şi cred că în asta constă punctul forte al acestei cărţi. Citirea cărţii mi-a amintit şi de Flux, capodopera lui Mihaly Csikszentmihalyi, deoarece ambele explorează conceptele de sens şi de împlinire. Însă în timp ce Frankl se concentrează pe găsirea sensului care ne poate îmbogăţi viaţa, Csikszentmihalyi argumentează că doar acordând atenţie micilor detalii cotidiene şi ordonând informaţia din conştiinţă putem descoperi adevărata fericire.
     Prima secţiune autobiografică este urmată de o evaluare a metodologiei adoptate, în care autorul descrie clar fundamentele de bază şi specificul şcolii sale de gândire. Logoterapia se concentrează pe viitor, rupând egocentrismul şi reorientând persoana spre un sens. Frankl îşi aminteşte cum s-a oprit brusc din a-l trezi dintr-un coşmar înfricoşător pe un coleg deţinut dându-şi seama că niciun vis, oricât de oribil s-ar fi înfăţişat, nu putea fi la fel de rău ca realitatea lagărului în care se aflau cu toţii. Deşi este un existenţialist, Frankl are o perspectivă pozitivă asupra vieţii, spre deosebire de Camus sau de Sartre sau de campionii obişnuiţi ai acestei filozofii întunecate. El nu prescrie formule, ci doar sugerează că fiecare individ trebuie să-şi găsească propriul sens în viaţă, în ciuda scăderilor, suferinţei şi morţii inerente. După cum în şah nu putem vorbi niciodată de o singură „cea mai bună mişcare”, deoarece aceasta depinde foarte mult de particularităţile fiecărei partide – adversarul, plasarea pieselor şi mişcările anterioare – tot aşa şi „sensul vieţii” fiecărei persoane este extrem de individualizat şi de circumstanţial. Dar trebuie spus că Frankl s-a distanţat întotdeauna în mod explicit de filosofia existenţialistă, care pleacă de la o bază nihilistă sau cel puţin de la constatarea absurdităţii vieţii, abordarea lui fiind mult mai agnostică şi pragmatică. Alături de referiri la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, vom găsi citate din Spinoza, din Nietzsche şi din mulţi alţi filosofi existenţialişti celebri.
     O altă caracteristică fundamentală a mesajului său este şi distanţarea faţă de mişcările reducţioniste şi antiumaniste, între care se numără şi şcolile de psihiatrie ale lui Freud sau Adler. Cum poate da cineva sens suferinţei sale atunci când este supus, în viaţa de zi cu zi, unor forţe sistemice mai mari care se simt imposibil de depăşit? Experienţele sale ca prizonier de lagăr de concentrare, chinuitoare din punct de vedere fizic, mental şi emoţional, bătăile, foamea, degradarea, murdăria, degerăturile, privarea de somn, lipsa accesului la orice fel de îngrijire personală sunt transfigurate prin atitudinea luată faţă de suferinţa inevitabilă şi prin întâlnirea cu o altă fiinţă prin iubire. Poate că cel mai emoţionant pasaj al cărţii rămâne cel în care psihiatrul vienez vorbeşte despre puterea transfiguratoare a iubirii ca despre o revelaţie pe care a avut-o într-o dimineaţă foarte rece, în timp ce era forţat de gărzile naziste să sape şanţuri în pământul acoperit de zăpadă. „Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţa mea am văzut adevărul cântat de atâţia poeţi în ode, adevărul proclamat de atâţia gânditori drept înţelepciunea cea mai mare. Adevărul – că iubirea este cel mai înalt şi mai important scop la care poate aspira omul. Apoi am înţeles semnificaţia celei mai mari taine pe care trebuie să ne-o împărtăşească poezia, gândirea şi credinţa umană: mântuirea omului nu se poate face decât în iubire şi prin iubire. Am înţeles că un om care nu mai are nimic pe această lume poate totuşi să cunoască fericirea, fie doar şi pentru o scurtă clipă, contemplând persoana iubită” (Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Traducere din limba engleză de Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009, p. 51). La un moment dat, autorul povesteşte că toată lumea din baracă ştia când cineva se decidea să moară, deoarece la apelul de la ora 5 dimineaţa, în ciuda ameninţărilor, persoana respectivă refuza să se mai ridice şi rămânea întinsă pe prici. Citind această relatare am simţit liniştea omului din acel moment al vieţii sale, când refuza să mai recunoască orice altă persoană care avea autoritate sau putere asupra sa. Retras într-o parte profundă a sinelui ca un călugăr în propria-i chilie, nimic din lumea exterioară nu putea să-l mai sperie sau să-i facă rău.
     Teoria logoterapiei lui Frankl nu neagă faptul că ar exista circumstanţe în afara controlului nostru, ci subliniază ferm că putem controla modul în care ne raportăm la ele, un ecou îndepărtat al eticii nicomahice a lui Aristotel, care insista, la rândul său, pe importanţa acţiunii potrivite şi a asumării responsabilităţii individuale. Într-un fel, mesajul acestei cărţi se apropie de stoicism, mai ales atunci când subliniază că omul are întotdeauna libertatea de a-şi alege atitudinea, chiar dacă toate celelalte alegeri au fost luate de altcineva: „Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalţi, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puţini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane – respectiv, aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi.” (p. 79). Stoicismul arată calea de a rămâne liniştit în ciuda necazurilor şi insistă foarte mult pe virtutea personală, secretul pentru o viaţă fericită fiind înţelegerea faptului că doar foarte puţine lucruri se află sub controlul nostru. Între stimul şi răspuns este un spaţiu al libertăţii determinat doar de atitudinea omului, idee reluată aproape obsesiv de David Hawkins în monumentala sa lucrare Letting Go ori de câte ori precizează, într-o formă sau alta, că emoţiile sunt cele care controlează gândurile şi nu invers.
     Vorbind deschis despre vulnerabilitate, Frankl dezvăluie necesitatea de a înţelege emoţia umană şi mintea umană, astfel încât lacrimile devin mesageri care arată tuturor celor din jur că cineva are curajul de a suferi. Totodată, în mod interesant, el face observaţia că tensiunea este o parte normală a vieţii. Toate aceste lucruri, inclusiv ideea că ai nevoie de ceva pentru care ai fi dispus să treci prin iad ca să lupţi, amintesc foarte mult de Jordan Peterson. Spre deosebire de Dostoievski, Frankl nu susţine că doar prin suferinţă are loc revelarea sensului şi că „totul se întâmplă cu un motiv”, atrocităţile pe care le-a experimentat fiind în întregime circumstanţiale şi nu generatoare de sens. Am putea spune, mai degrabă, că aflarea sensului i-a permis să îndure suferinţa Holocaustului.