Caravaggio. Anatomia unui catharsis coregrafic

• Interpreţi: Roberto Bolle, Giacchino Starace, Maria Khoreva, Ekaterine Surmava, Ildar Young, Anastasia Matvienko

• Coregrafie: Mauro Bigonzetti

• Muzica: Bruno Moretti; Claudio Monteverdi

• Regia de scenă şi lighting design: Carlo Cerri

• Costume: Lois Swandale, Kristopher Millar

• Producţie: ARTEDANZA srl

• Fotografii @Michele Monasta (www.robertobolle.com)

În seara în care am păşit în Teatro Carlo Felice din Genova pentru a vedea spectacolul de balet Caravaggio, am avut sentimentul tulburător că portul, palatele şi marea se strâng într-o imensă ramă invizibilă, pregătită pentru un tablou încă nepictat, al trupurilor în dans, chemând la viaţă luminile şi umbrele celui mai neliniştit alchimist al imaginii pe care l-a dat Italia. Acest spectacol poate fi privit ca un exemplu de Gesamtkunstwerk contemporan, un „artefact total” ce sintetizează diferite arte într-o viziune unificatoare. Dacă Wagner aspira în secolul al XIX-lea la fuziunea artei într-un tot organic, în secolul al XXI-lea, spectacolul Caravaggio reuşeşte o astfel de fuziune aflată sub semnul mitologiei, al istoriei artei şi al hermeneuticii culturale. Coregrafiat de Mauro Bigonzetti, acest spectacol de balet în două acte propune o tulburătoare călătorie onirică în sufletul neliniştit al pictorului Michelangelo Merisi da Caravaggio. Bigonzetti reînvie figura complexă a marelui artist baroc prin imagini clarobscur intens contrastante, compoziţii corporale articulate de o plasticitate sculpturală monumentală şi gesturi mlădioase încărcate de substanţă emoţională, incluzând chiar referinţe la aspecte controversate ale biografiei sale tumultuoase. Bigonzetti şi colaboratorul său muzical, compozitorul Bruno Moretti, au conceput o coloană sonoră care reconstruieşte un veritabil dialog între două genii italiene care au trăit în aceeaşi perioadă, pictorul Caravaggio şi compozitorul Claudio Monteverdi. Alegerea lui Monteverdi nu putea fi mai inspirată. La fel cum Caravaggio a revoluţionat artele vizuale, transformând pictura Renaşterii târzii prin naturalismul său dramatic şi clarobscurul emoţional, Monteverdi a revoluţionat muzica trecând de la polifonia renascentistă la barocul timpuriu, încărcând sunetul de teatralitate şi patos. Scenografia rămâne deliberat redusă la elemente esenţiale, însă lumina şi proiecţiile de umbră, migălos orchestrate de scenograful Carlo Cerri, alcătuiesc un spaţiu dinamic, transformat încontinuu de mişcarea dansatorilor. Contrastele de tempo (momente de dans frenetic alternează cu altele de imobilitate contemplativă), contrastele de spaţiu (dansatori grupându-se strâns în centrul scenei apoi disipându-se spre marginile goale ale acesteia) şi contrastele de dinamică emoţională (suferinţă intensă urmată de exaltare estatică) reflectă principiul baroc al tensiunii dialectice. Bigonzetti pare să urmeze, conştient sau intuitiv, principiile formulate de teoreticieni ai barocului precum Heinrich Wölfflin care identificau în arta secolului al XVII-lea predilecţia pentru forme deschise, compoziţii dinamice, clarobscur şi fuziunea contrariilor. Forma coregrafică se deschide adesea către infinitul din afara scenei întrucât dansatorii părăsesc uneori ringul vizibil în penumbră, lăsând acţiunea suspendată, ceea ce sugerează că lumea spectacolului continuă imaginar dincolo de limitele fizice ale teatrului, iar claritatea absolută este deliberat sacrificată pentru claritatea relativă a emoţiilor şi aluziilor. Spre deosebire de un balet narativ clasic, acest spectacol nu urmează o intrigă lineară cu personaje istorice precise, ci se structurează ca o succesiune de tablouri coregrafice ce reflectă stările, relaţiile şi conflictele interioare ale artistului. Roma însăşi, cu efervescenţa şi decadenţa sfârşitului de secol XVI, devine un „personaj”. Tinerii dansatori dau viaţă străzilor aglomerate, curţilor aristocratice şi pieţelor romane în care Caravaggio şi-a trăit apogeul creaţiei şi decăderea. Un moment marcant este apariţia unui grup de tineri dansatori ce interpretează bucuria şi efervescenţa tinereţii, o posibilă trimitere la pânze precum I Musici sau Bacchus, care surprind joie de vivre-ul şi senzualitatea ludică a tinerei generaţii.

Elementul central al scenografiei este o ramă aurită supradimensionată, sprijinită pe un podium elevat, care delimitează un spaţiu sacru destinat tablourilor vivante şi care îndeplineşte un rol polivalent: este simultan fereastră către trecut, oglindă a sufletului şi altar al artei. Această ramă statică, străjuită de jocul luminilor, funcţionează ca o veritabilă fereastră albertiană către un alt plan al realităţii, sugerând că întregul spectacol este de fapt un „affresco danzato”, o vastă frescă dansantă construită din succesiunea imaginilor plastice animate de mişcare. La un moment dat, Roberto Bolle – Caravaggio cel în carne şi oase – se apropie încet de rama aurită şi, într-un moment de bravură şi catharsis, întinde mâinile în interiorul tabloului. Bolle efectiv scrie fraze din respiraţie şi muşchi. Ca un Orfeu trecând hotarul dintre lumi, el pătrunde parţial în spaţiul ramei şi prinde ceva invizibil. Apoi se revelează obiectul. Caravaggio extrage din interiorul ramei un lung drapaj roşu. Ţesătura purpurie începe să curgă din tablou ca sângele dintr-o rană deschisă, iar Caravaggio o trage lent, tot mai mult, până când pânza roşie, grea şi strălucitoare, atârnă în falduri bogate peste marginea aurită a cadrului şi acoperă o parte a podelei, ca un giulgiu al propriei sale conştiinţe încărcate de păcate, ca o mantie a vinovăţiei pe care nu o mai poate lăsa în urmă. Această pânză, ivită brusc din beznă, devine o prelungire vizuală a sângelui şi a vinei ce apasă asupra artistului, un adevărat fir roşu al destinului său tragic. Evocând faimosul roşu intens din picturile lui Caravaggio, acest element scenic conferă unitate cromatică şi tematică celor două acte şi amplifică tensiunea dramatică. Rama aurită devine o oglindă barocă a sufletului, trimiţând poate la mitul lui Narcis (evocat de Caravaggio în celebrul său tablou cu tânărul îndrăgostit de propria reflecţie) sau la tema dublului din literatura universală (de la doctorul Jekyll la dublul dostoievskian). În plan simbolic, protagonistul apare ca un Janus bifrons al barocului târziu, cu un chip orientat spre pulsiunile pământeşti şi altul către idealul divin al artei. Asistăm la o veritabilă psychomachie modernă înţeleasă ca acea luptă a sufletului dintre virtuţi şi patimi, descrisă în vechile alegorii medievale. Alături de personajele alegorice Lumina şi Umbra interpretate de balerinele de prim rang Maria Khoreva şi Anastasia Matvienko, pe scena interioară a sufletului caravaggesc se profilează şi alte figuri simbolice, menite să îmbogăţească paleta de idei şi trăiri. Frumuseţea, întruchipată de graţioasa Ekaterina Surmava, şi Ţiganca, simbolul Pasiunii visceral-sângeroase, aduc nuanţe distincte în portretul polifonic al universului artistic. Frumuseţea apare ca o prezenţă efemeră, aproape imponderabilă, ce are darul de a ridica spiritul artistului deasupra sordidului cotidian, aluzie la acea frumuseţe mântuitoare despre care vorbea Dostoievski că ar putea salva lumea, transpusă aici sub forma inspiraţiei estetice care îl smulge pe Caravaggio din mlaştina realităţii vulgare şi îi dă aripi spre sublim. În contrapondere, pe scenă apar şi două prezenţe masculine ce funcţionează ca alter-ego-uri ale lui Caravaggio, oferind o perspectivă fragmentată a identităţii sale. Primul alter-ego, interpretat de Gioacchino Starace, dă naştere unui duet direct cu Bolle, de o virilitate frustă, sugerând confruntarea eroului cu propria umbră pământeană, cu acea parte din el însuşi care aparţine lumii materiale şi greşelilor acesteia. Cei doi dansatori se privesc şi se ating în mişcări de o forţă uneori brută, ca într-o oglindă care deformează uşor chipul, ilustrându-l pe Caravaggio în lupta cu demonii săi personali, la nivel terestru. Al doilea alter-ego, interpretat de Ildar Gaynutdinov, este plasat în enorma ramă aurită, ca într-o lume paralelă. Bolle dansează în oglindă cu acest alter-ego celest, cei doi reproducând simetric aceleaşi mişcări, într-o veritabilă mise en abyme a reflecţiei şi dedublării de sine, în încercarea disperată de a se înţelege pe sine. Efectul este absolut electrizant. Publicul realizează că asistă la confruntarea dintre Caravaggio-omul şi Caravaggio-artistul, dintre realitatea sa trupească şi imaginea sa eternizată în artă. Cei doi „Caravaggio” dansează pentru câteva momente în perfect sincron, unul pe podea, altul încadrat de ramă, la înălţime, apoi se opresc privind unul spre celălalt. De asemenea, corpul de balet revine în scenă sub forma unor grupuri corale care compun imagini colective pline de forţă. Într-o secvenţă, dansatorii se adună într-o procesiune ce aminteşte de un alai funerar, în altă secvenţă formează lanţuri umane ce par a-l încătuşa pe erou, sugerând legăturile inextricabile ale vinovăţiei şi destinului.

Prin toate aceste mijloace coregrafice, angoasa insuportabilă a lui Caravaggio devine aproape tangibilă; publicul simte fiori de milă şi teamă, exact acele emoţii violente pe care le stârneau odinioară eroii damnaţi ai tragediei antice. Actul al II-lea devine drumul exilului, un fel de via crucis interioară pe care Caravaggio o parcurge către deznodământ. Aşa cum în filosofia platoniciană cunoaşterea autentică este anamneză (reamintirea ideilor eterne deja prezente în suflet), tot astfel, Caravaggio interpretat de Roberto Bolle pare să ajungă la adevărata cunoaştere de sine abia după ce se revede, ca într-un vis revelator, în oglinda fragmentelor sale interioare. În ultimele secunde, eroul, slăbit şi împăcat cu soarta, se prăbuşeşte încet peste întruchiparea Luminii, care îl primeşte în braţele sale. Compoziţia vizuală aminteşte în mod tulburător de o Pietŕ: precum Fecioara Maria ţinând pe genunchi trupul neînsufleţit al lui Cristos coborât de pe cruce, Lumina îmbrăţişează corpul inert al lui Caravaggio, într-un gest de compasiune infinită. Această imagine sfâşietoare de mater dolorosa la căpătâiul fiului sacrificat emană o solemnitate ce reduce întreaga sală la tăcere.

Rar se întâlneşte, într-un singur spectacol, atâta libertate de a reinventa memoria tradiţiei printr-o coregrafie care reface, fără cuvinte, genealogia sensibilităţii occidentale. Spectacolul evită concluzia comodă şi preferă o formă deschisă în care suferinţa şi pasiunea urmează un parcurs riguros orientat spre eliberarea cathartică, asemenea clarobscurului caravaggesc care concentrează tensiunea pentru a face posibilă revelaţia. În acest fel, Caravaggio încetează să fie o poveste frumoasă ştiută din cărţile de istorie a artei şi capătă prezenţa tăioasă a unui contemporan care ne priveşte drept în ochi, obligându-ne să răspundem, fie şi în tăcere, la întrebarea pe care pictura lui o trimite spre fiecare loc din sală, ca o lamă de lumină: cât adevăr putem îndura în clipa în care frumuseţea decide să spună totul?