Interbelicul românesc cuprinde încă nume extraordinare, a căror poziţie actuală în canonul literar rămâne să fie stabilită. Lecturile contemporane refac continuu relieful literaturii române. Un elocvent exemplu în acest sens poartă numele lui Max Blecher (1909-1938).

Blecher reprezintă astăzi una dintre cele mai spectaculoase redescoperiri din literatura noastră. Socotit până de curând un prozator interbelic între alţii, dimensiunile operei sale au ieşit târziu la iveală: scriitorul a trebuit să aştepte deceniul 9 al secolului XX pentru ca personalitatea lui să facă obiectul unor studii convingătoare de reevaluare, iar poziţia lui în interbelic să se fixeze la cota înaltă pe care o are acum.

Este unul dintre puţinii prozatori expresionişti de valoare şi voce inconfundabilă în ansamblul prozei noastre; autor al unei singure scrieri memorabile, romanul Întâmplări în irealitatea imediată, el a marcat literatura deceniului patru cu un sigiliu inconfundibil. La un secol şi ceva de la naşterea autorului, constatăm că Max Blecher a urcat în ierarhia canonului românesc lent, dar sigur.

Viaţa i-a fost tragic de scurtă: s-a sfârşit la 28 de ani, chinuit de o boală necruţătoare, a dat tot ce a putut până la vârsta la care alţi scriitori abia îşi caută drumul. După război, în 1947, când operele sale în două volume erau pe punctul de a apărea la Editura Fundaţiilor Regale, instaurarea deplină a comunismului a dus la alungarea Regelui, la desfiinţarea Editurii şi la impunerea unei atmosfere culturale în care literatura lui Blecher nu avea ce căuta.

El apare astăzi drept punct proeminent al acelei proze pe care criticii momentului au numit-o „proza trăirii” sau „proza experimentului” – alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Holban, H. Bonciu, Octav Şuluţiu etc.; toate inovaţiile şi atmosfera noii proze se regăsesc în romanul Întâmplări în irealitatea imediată şi în cele alte câteva scrieri semnate de Blecher. Spontan şi cu maximă naturaleţe, el a surprins spiritul unei tendinţe literare de la noi şi de aiurea, pe care l-a materializat în romanul său cel mai reuşit.

Viaţa scriitorului, retezată brutal şi prematur, se schiţase însă promiţătoare. Fiu al unei familii relativ înstărite de comercianţi, elev strălucit al liceului din Roman, a început studii universitare în Franţa, întrerupte rapid: abia ajuns la Paris, i se declanşează boala care îl va chinui până la moarte. Asta nu l-a împiedicat ca, în trei ani de şedere în Franţa şi doi în Elveţia, să soarbă avid aerul cultural al europei interbelice, să ia contact cu literatura, artele şi filozofia la modă în acel moment, să devină bilingv în franceză, situaţie care îl va ajuta în literatura scrisă ulterior. A dorit iniţial să devină student la medicină, dar s-a pregătit, de fapt, să ajungă scriitor român. Atingerea, fie şi în treacăt, a unei zone culturale strălucite s-a dovedit suficientă pentru ca tânărul romaşcan să se molipsească de „europeanism”, în sensul cel mai bun al cuvântului.

În primii săi ani de literatură, compusă în sanatoriul de la Berck-sur-Mer din Normandia, scriitorul a şovăit, inevitabil, în legătură cu drumul pe care urma să-l parcurgă. Începe cu versuri şi proză scurtă marcate de suprarealism, debutând astfel în volum ca poet (cu Corp transparent, 1934), volum de un suprarealism moderat şi fără strălucire. Veritabila sa vocaţie, proza, se impune însă curând. Experienţa acaparantă a bolii incurabile concurează, în conştiinţa viitorului scriitor, cu naraţiunea deocamdată vagă despre copilărie şi adolescenţă, cu povestea ciudată pe care o purta deja în sine; ia naştere astfel o proză indecisă, în care impresiile acute ale unui tânăr profund diferit de ceilalţi se suprapuneau „jurnalului de boală” ţinut de bolnavul copleşit. Acest nucleu iniţial de proză se va desface apoi în două: autobiografia metafizică la care visase mereu se detaşează de notaţiile febrile despre propria-i maladie pentru a lua forma romanului-capodoperă; însemnările de spital şi sanatoriu, jurnalul omului suferind se vor transforma în romanul nereuşit Inimi cicatrizate (1937) şi în însemnările autobiografice publicate postul sub titlul Vizuina luminată. Marea realizare a lui Blecher, romanul Întâmplări în irealiatea imediată (1936), se prezintă oarecum izolată faţă de restul prozelor, infinit mai modeste, şi le precede în apariţie.

Apărut ulterior Întâmplărilor..., romanul Inimi cicatrizate se diferenţiază prin toate detaliile de capodopera iniţială: autobiografiei directe, netrucate, preocupate doar de viaţa într-un sanatoriu – loc concomitent real şi simbolic – îi lipseşte tocmai spiritualitatea adâncă ce animă fiecare episod al primului roman; câteva scene memorabile totuşi, scrise vizibil de aceeaşi mână blecheriană, nu încheagă însă o naraţiune exemplară. Iar jurnalul de spital editat postum (Vizuina luminată) plonjează şi mai adânc în autobiografic. La Max Blecher valoarea va fi direct proporţională cu distanţarea de biografia concretă şi verificabilă; sordidul unei boli descrise pe larg face din Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată proze de factură opusă Întâmplărilor... .

Şederea în Franţa şi în Elveţia, contactul cu literatura franceză, în general, a avut un efect important: forjarea unei limbi române nuanţate şi subtile, a unei limbi de mare limpezime şi rigoare. Bilingvismul româno-francez s-a dovedit esenţial pentru perfecţionarea unuia dintre termenii binomului, adică a limbii române. Spre deosebire de colegii săi de generaţie (Mircea Eliade, Anton Holban, H. Bonciu), antrenaţi în crearea unei proze a experienţei directe şi care scriau o frază intenţionat neglijentă, plină de oralitate şi într-o sintaxă uneori descusută, Blecher face mai degrabă figură de purist. Câteva galicisme (beant, afublare) sunt doar mici pete de culoare. În rest, o română exactă şi elegantă, un text de concentrare extremă. În Întâmplări... admirăm tocmai clasicismul instinctiv pus în slujba conceperii unui roman filozofic şi simbolic, unde firul epic – redus la minimum – se află acolo doar pentru salvarea ideii de roman.

Întâmplările... – scriere filozofică: autorul a recurs la pretext literar convenţional – aparenta autobiografie a eroului-narator, compusă din episoade izolate aşezate în ordine cronologică, pentru a dezbate o dilemă de natură conceptuală, realitatea sau iluzia individualităţii umane. Istorisire aproape abstractă, aceasta nu are nimic pitoresc sau complezent, fiind un soi de „autobiografie exemplară”, unde nu evenimentele relatate contează, ci semnificaţia lor transcendentă; fiecare episod trăieşte prin sensul lui iniţiatic, iar naraţiunea urmăreşte doar devenirea spirituală a autorului ei.

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe, ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forţe egale. Senzaţia de depărtare şi singurătate în momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat în inconsistenţă, e diferită de orice alte senzaţii. Când durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată. [...] Teribila întrebare «cine anume sunt» trăieşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine ca o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât aceea a creierului. Tot ce e capabil să se agite în corpul meu se agită, se zbate şi se revoltă mai puternic şi mai elementar decât în viaţa cotidiană. Totul imploră a soluţie”.

Aşa arată începutul Întâmplărilor..., plasându-ne brutal în miezul problematicii existenţiale pe care eroul va încerca să o rezolve, fără să reuşească, de-a lungul romanului.

Din momentul în care a început să se gândească pe sine, Naratorul pare a se fi îmbolnăvit de angoasa kierkegaardiană, de acea „boală până la moarte”, care defineşte existenţa tragică („...o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată”) şi care se traduce prin capacitatea de a gândi existentul. Chinul conştiinţei lui Blecher are un nume precis – imposibilitatea de a atinge realitatea adevărată. De altfel, nici un om nu o poate atinge, numai că puţini îşi dau seama de asta. Suntem prizonieri ai unei pseudo-existenţe pe care n-o putem controla în nici un fel. Conceptul de „irealitate” prezent în titlul romanului se insinuează cu fiecare nouă pagină. Toate întâmplările ce urmează vor avea aer fantasmatic şi vor fi iremediabil grevate de premisa dubitativă iniţială.

Naratorul-erou ni se prezintă pe el însuşi drept un om bolnav. De care boală? Ea nu are simptomatologia clasică şi nici regimul specific stării maladive. Personajul central pare atins de o boală ciudată, imposibil de numit, faţă de care eroul nu manifestă repulsie, ci atracţie morbidă. El vrea să fie bolnav, manifestând cu aşa-zisa lui boală o complicitate perversă şi adâncă.

„Încă de departe şi cu mult înainte de a ajunge la malul râului, nările mi se umpleau de mirosul cojilor putrezite. El mă pregătea pentru «criză» ca un fel de scurtă perioadă de incubaţie; era un miros neplăcut şi totuşi suav. Aşa erau şi crizele. Parfumul acesta, îndată ce-l simţeam, mă transforma în câteva clipe, circulând amplu prin toate fibrele mele interioare pe cari le dizolva pentru a le înlocui cu o materie mai aeriană şi mai nesigură. Din acel moment nu mai puteam evita nimic. Începea în pieptul meu un leşin plăcut şi ameţitor care îmi grăbea paşii spre ţărm, spre locul înfrângerii mele definitive.[...] Pentru crizele mele un medic fu consultat şi el pronunţă un cuvânt ciudat: «paludism»; fui foarte uimit că neliniştile mele atât de intime şi de secrete pot avea un nume şi încă un nume atât de bizar”.

Condiţia de „bolnav ontic”, de „bolnav de existenţă” este asumată de erou aproape cu voluptate: boala îi umple viaţa. De îndată ce şi-a dat seama că toţi oamenii sunt bolnavi fără să o ştie, eroul din Întâmplări... se instalează conştient în acest regim existenţial. Din roman, Întâmplări în irealitatea imediată s-a transformat, pe nesimţite, sub pana lui Blecher, în examen ontologic grav: s-a transformat într-una dintre realizările majore ale existenţialismului literar românesc, pe cât de discretă, pe atât de subtilă.