În 2018, cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Zmeie de la Timişoara l-a avut ca invitat pe Mihail Şişkin. Am fost onorat să fiu cel care a moderat, la Universitatea de Vest din Timişoara, un emoţionant dialog public cu unul dintre marii scriitori contemporani ai Europei şi ai lumii. Cu ocazia vizitei sale în Timişoara, am făcut mai multe înregistrări cu distinsul oaspete. În două publicaţii diferite – mai întâi, în România literară, apoi în Orizont –, la mijlocul anului trecut, au apărut ample fragmente din conversaţiile pe care le-am avut cu dl Şişkin. Ceea ce este mai jos este cea de-a treia parte a acelor înregistrări, şi ultima. În limba română, toate în traducerea doamnei Antoaneta Olteanu, toate publicate la editura Curtea Veche, există patru cărţi care poartă semnătura lui Mihail Şişkin: Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului şi Paltonul cu gaică. Proză scurtă, eseuri.

– Pentru literatură e mai bună democraţia sau dictatura? Poate fi dictatura, în vreun fel, bună pentru literatură?

– De fapt, nu e o întrebare foarte amuzantă. Foarte multă lume ştie că majoritatea creaţiilor foarte puternice s-au născut în urma unor presiuni puternice. Îl pomenim des pe Varlam Şalamov. Sigur că nu putem să spunem că trebuie să mulţumim Gulagului pentru că a făcut posibil să avem creaţii literare importante. Probabil că nici Şalamov nu ar fi făcut o asemenea alegere – ar fi reununţat, de bună seamă, la operele sale, numai să nu fi fost Gulagul. Eu în mod cert aş fi renunţat la operele mele pentru absenţa, din realitatea istorică, a Gulagului. Nu are decât să nu fie literatură mare în Rusia, dar să fie democraţie. Pe de altă parte, eu nu cred că este o legătură automată între acestea. Dictatura, prezenţa ei, nu înseamnă neapărat că vor apărea scriitori mari. Cel mai probabil e că, într-o dictatură, primii care sunt expuşi, primii care vor fi reduşi la tăcere vor fi tocmai scriitorii mari. Ar părea, pe de altă parte, că dacă e democraţie, scriitorii nu prea au despre ce să scrie. Despre ce să scrie scriitorii din Elveţia? Dar, dacă e să se nască un geniu, aşa cum e Dürrenmatt sau Frisch, atunci, cu siguranţă că el va găsi despre ce să scrie şi în Elveţia.

– (zâmbeşte, tace mai mult timp) Ce întrebare frumoasă: ce este de făcut cu libertatea? Libertatea presupune chiar faptul că nu ar trebui să existe o asemenea întrebare. Libertatea este posibilitatea de a dori să facem tot ceea ce dorim să facem. Dacă vreţi să îi faceţi fericiţi pe oameni pictând un tablou, pictaţi-l; dacă vreţi să îi faceţi fericiţi pe oameni compunând muzică, nu ezitaţi să o faceţi! Dacă vreţi să îi faceţi fericiţi pe oameni ridicând un zmeu pe cer, faceţi-o negreşit! Libertatea este atunci când nimeni nu vă împiedică să faceţi lucruri şi fapte pentru care aţi venit, pentru care aţi fost trimişi pe acest pământ. Şi când nici dumneavoastră nu împiedicaţi pe nimeni. Eu îmi dau seama ce fericire e să pot să călătoresc prin lume; de fapt, în cazul meu, s-au îndeplinit cele două visuri pe care le-am avut – acela de a călători prin lume şi, bineînţeles, acela de a fi scriitor şi, legat de aceasta, vreau să spun că sunt extraordinar de fericit pentru cât de multe traduceri ale cărţilor mele există. Dincolo de aceasta, pentru a fi liber, e esenţial ca omul să se simtă el însuşi liber. Pentru că, aşa, să presupui ce este libertatea e ceva destul de dificil. Chiar şi în aceste condiţii, mai bine să fii aşa, este infinit mai bine decât atunci când aveam 16 ani.

– Da. Problema este că nu e vorba de Putin neapărat. Putin este un actor care îşi joacă propriul său rol. El e actor într-o piesă care se joacă în Rusia de foarte, foarte multe generaţii. Şi rolul de Ţar este rolul principal în această piesă. Şi, aşa cum se ştie, când cineva ajunge să joace acest rol, fiecare actor aduce ceva nou, ceva individual, ceva distinct în acest rol. Ca la Hamlet – nu e unul singur, sunt mai mulţi, în funcţie de cine îl interpretează. Dar niciun actor care e desemnat să joace acest rol sau care ajunge să joace acest rol nu poate să îl schimbe, nu poate să schimbe cuvintele de acolo, nu poate face un alt final. Actorul este un fel de sclav al rolului său. Iată care este, de fapt, cu adevărat problema: chiar dacă iei un democrat şi îl pui să joace acest rol, dacă îl aşezi pe scaunul de „Ţar” la Kremlin, mai devreme sau mai târziu, va ajunge şi el un Putin. Problema, în realitate, nu este aceea de a schimba actorul, ci de a schimba piesa. Şi marea problemă este, de fapt, cum să schimbi piesa, cum să faci în aşa fel încât să o schimbi?

– Cuvintele, într-adevăr, sunt trădătoare. Nu te poţi baza deloc pe ele. Un exemplu numai. Să luăm o frază, o frază oarecare. Ea va fi citită, în mod sigur, diferit de un copil sau de o bătrână. Apoi, orice carte, în procesul lecturii, se schimbă. Am citit Război şi pace de multe ori şi, de fiecare dată, am citit-o, de fapt, într-un mod diferit, am înţeles altfel ceea ce este acolo, în ea. Ce poţi să faci în faţa unei asemenea situaţii? Nimic. Decât să te împaci cu ideea. Citeşti din nou. Scrii chiar şi în aceste condiţii. Chiar şi aşa, învins, trădat. Scrii pentru că trebuie să scrii. Citeşti pentru că trebuie să citeşti. Nu ai o altă opţiune.

– Da, chiar e dificil. Pentru că Rusia, şi ce reprezintă ea, nu le este de înţeles celor din Vest. Aceasta este cea mai mare problemă, de fapt, cea mai mare neînţelegere. Cei din Vest nu înţeleg ce este Rusia în mod esenţial.

– Mai mult decât atât: lumea din Vest nu este în stare să înţeleagă prea bine că nu există doar o singură Rusie; există două Rusii. Sunt două popoare de ruşi diferite, aş spune absolut diferite. Aceste două popoare împart acelaşi teritoriu, vorbesc în aceeaşi limbă, rusă, desigur, dar nu au nicio asemănare unul cu altul; este ca şi cum ar fi contrare. Din punct de vedere psihologic şi din perspectiva mentalităţii, aceste două popoare sunt opuse şi, la limită, sunt chiar inamice unul în raport cu altul. Pentru a înţelege acest aspect definitoriu despre ceea ce este Rusia, este nevoie ca istoria Rusiei să fie înţeleasă; sunt puţini în Vest cei care vor să înţeleagă cu adevărat istoria Rusiei. Puţini o cunosc; poate unii profesori de istorie. Dar, chiar şi aşa, dacă eşti profesor şi studiezi istoria Rusiei vechi, scrii o carte despre istoria Rusiei vechi. Istoria noastră e cunoscută, chiar şi acolo, în mediile istoricilor, pe fragmente. Nimănui nu i se pare important şi necesar ca aceste părticele să fie unite. Abia atunci, din punctul meu de vedere, se poate înţelege ce este Rusia. Mai mult decât atât: nu este posibil să înţelegi ce este acum Rusia, ce a ajuns acum Rusia, fără să înţelegi toată istoria ei. Şi nici în afara faptului de a înţelege raporturile dintre putere şi popor; de sus în jos şi de jos în sus. De unde au ieşit toate cele care sunt astăzi nu se poate înţelege fără a fi luat cunoştinţă despre cele două popoare la care m-am referit. Lucrurile acestea s-au întâmplat aşa chiar de la bun început; aş spune încă de când ruşii au fost călcaţi şi cuceriţi de varegi. În secolul al XIX-lea, Alexander Herzen a spus o frază care a devenit foarte cunoscută: puterea în Rusia s-a stabilit ca o putere de ocupanţi. Din start, sunt contrapuşi: cei care au puterea şi cei care sunt conduşi. Aceasta nu s-a întâmplat numai în secolul al XIX-lea; Herzen vorbea de întreaga noastră istorie de până atunci. Varegii, mai întâi, apoi o altă ocupaţie: mongolii şi Hoarda de Aur. Tătarii însă nu au ocupat direct pământurile ruseşti. Ei stăteau la ei, în templele lor, şi puterea lor era impusă şi exercitată de reprezentanţii lor, de cnejii ruşi. Cu alte cuvinte, pentru propriul popor, cnejii ruşi erau foarte apropiaţi de tătari; ei îi slujeau pe invadatori, nu slujeau poporul din care proveneau.

– Această percepţie, că puterea este departe de popor, că puterea fură (spre exemplu, că fură pentru invadatori!), s-a întipărit adânc şi a rămas valabilă. Când Hoarda de Aur a decăzut, au rămas fragmente separate; în cele din urmă, a câştigat cnezatul Moscovei. Ei bine, acest cnezat a rămas, la rândul lui, întipărit în memoria colectivă ca fiind noua „Hoardă de Aur”; cu aceleaşi obiceiuri, cu aceleaşi raporturi între cei care au putere şi popor. Trebuie să înţelegem că aşa ceva s-a impus: că oricare lider de la Moscova este asemenea unui han tătar căruia trebuie să îi lingi cizmele şi, dacă nu o faci, rişti să îţi pierzi capul. Sigur, lucrurile acestea pot fi înţelese şi în sens propriu, şi în sens figurat; istoria Rusiei oferă exemple, numeroase, pentru ambele situaţii. Continuitatea acestor raporturi de putere este remarcabilă. Şi aşa au decurs lucrurile până la Petru cel Mare. Ca să scoată Rusia din ritmurile vechi şi pentru a o moderniza, el avea nevoie de o dezvoltare a tehnologiilor, iar acestea nu pot fi crescute în absenţa unei anume libertăţi. Sigur, Petru cel Mare avea nevoie, în primul rând, de tehnologii militare, pentru a face o Rusie mai puternică în perspectiva confruntărilor cu Vestul. Dar orice armă fără oamenii care să o deservească nu reprezintă o sursă reală de putere. Şi pentru aceasta au trebuit să fie chemaţi specialişti din afara Rusiei, pentru a porni roata schimbării. De aceea s-a deschis această „fereastră” către Occident. Doar pentru aceasta. Nu era vorba despre o schimbare în sensul unei democraţii incipiente, cum se încearcă acum să se mai spună; era vorba despre o deschidere către cei care puteau asigura o putere tehnologică superioară, în beneficiul strict al Rusiei, al unei Rusii militare mai ales. Ce deducem de aici? Că Petru cel Mare, cu ajutorul tehnologiilor şi al experţilor din Occident, prin mijlocirea şi cu suportul acestora, dorea, de fapt, să întărească „Hoarda de Aur”. Pe de altă parte, a fost ceva de neevitat ca, odată cu venirea acelor oameni din Occident, care ajunseseră în Rusia pentru a spori forţa militară a ţării, să aducă şi ideile din Vest. Şi anume, idei de genul acestora: că individul este, de asemenea, foarte important; că un om, oricare ar fi el, trebuie să fie un scop, nu un mijloc; că oamenii, luaţi individual, trebuie respectaţi şi nu doar puterea. În secolul al XVIII-lea, numărul oamenilor care veneau în Rusia din Vest a tot crescut şi, la un moment dat, fără să putem spune exact ziua şi ora la care s-a născut, a apărut această dedublare a Rusie. Una absolut medievală, care îl adoră pe Ţar, pentru că Ţarul este încarnarea ideii de putere şi care se asociază doar cu acest cult al puterii. Şi această a doua Rusie, una pro-vestică, pro-occidentală, una care, spre final, a creat intelighenţia Rusiei. Este o Rusie compusă din oameni care au spus: noi nu vrem să locuim în ţara în care un singur om trăieşte deplin, Ţarul; noi vrem să trăim conform unei Constituţii luminate, noi vrem să se respecte drepturile omului. Priviţi la ce e în SUA, în Franţa; haideţi să citim Constituţiile acelor ţări şi să trăim şi noi, pe cât putem, la fel ca acolo! O Rusie cu oameni care gândeau şi care gândesc că omul are dreptul la fericire şi că nu e în regulă să trăiască în conformitate cu voinţa unui han, a unui Ţar.

– Începând cu secolul al XIX-lea, în Rusia se desfăşoară mai mereu o piesă pentru trei actori principali. Jos: tace poporul. Puşkin, în formidabila sa operă Boris Godunov, încheie cu fraza: poporul tace. Apoi: a doua Rusie, Rusia liberală, cea care încearcă să lupte pentru drepturi aşa cum au popoarele din Occident. Să lupte contra unui singur om la putere, contra absolutismului puterii. E Rusia care se luptă pentru libertate, pentru democraţie, pentru republică. Şi al treilea participant: guvernul sau conducătorii. Care pot să facă doar pasul înainte sau pasul înapoi. Când dau un pas în spate, devin ceva mai puternici cei care cred în valorile liberale şi atunci poate să înceapă o perioadă, mică, de democraţie. Sau, dimpotrivă, când fac un pas în faţă, când se strânge şurubul, încep represaliile, puterea devine discreţionară. În tot secolul al XIX-lea am avut acest joc: un pas în spate, un pas în faţă. La un moment dat, a dispărut ţarismul şi a câştigat republica în Rusia, în februarie 1917. Dar poporul, în continuare, tăcea. Pentru una dintre Rusii, ceea ce fusese instalat atunci, în februarie 1917, era republica şi existau premise pentru a construi Rusia democratică. Dar pentru restul poporului, aşa ceva, o asemenea construcţie părea să aducă a ceva care există fără conducător. Deci, fără putere, deci haos. Era un haos care s-a mărit şi s-a tot mărit şi nu a fost oprit decât prin apariţia unei noi dictaturi. De aceea, Rusia s-a folosit de bolşevici, de marxism şi de aceste idei pentru a restabili status-quo-ul, pentru a repune în funcţiune, în alte forme, instituţia Ţarului sau, cu alt cuvânt, pe cea a hanului. Stalin, practic, a şters această a doua Rusie: prin arest, represiune, lagăre, crime. Din nou, odată cu el şi cu puterea comunistă, a apărut schema medievală: la Kremlin domneşte acel han şi, în jurul său, stă poporul care adoră, se teme şi linge cizmele conducătorului. Mai apoi, după moartea lui Stalin, reîncepe să apară această a doua Rusie. Conducătorii fac, din nou, un pas în spate. În 1990, cea de-a doua Rusie a câştigat din nou. Dar pentru poporul simplu, aceasta a devenit foarte repede echivalentul unui haos din ce în ce mai mare. Aşa încât, acum, când vorbim, puterea actuală replică din nou, în condiţiile secolului al XXI-lea, povestea Hanului, a Ţarului. Fără haos, dar cu o putere care reface o schemă, de fiecare dată dură, din istoria Rusiei. Hanul cel nou nu îi mai rade de pe suprafaţa pământului pe oameni, aşa cum făcea Stalin, ci procedează conform dictaturii de secol XXI. A învăţat din toate greşelile dictaturilor anterioare, nu mai omoară pe nimeni, dar împinge, cu toată mijloacele, această a doua Rusie, pe cea liberală, să plece în străinătate.

Fără să cunoşti toate acestea, cum poţi să înţelegi ce anume se întâmplă acum în Rusia? Şi, de asemenea, cum poţi să înţelegi ce anume vor scriitorii ruşi şi despre ce anume scriu aceştia? Raportarea occidentală la literatura rusă este obturată, masiv, de această uriaşă neînţelegere, care pleacă de la neînţelegerea istoriei Rusiei. Nu a istoriei fragmentate, reduse la un aspect sau la altul, ci a întregii istorii a Rusiei.

– Dacă luăm în considerare faptul că literatura face parte din artă, desigur, putem vorbi despre aşa ceva. Pentru că sub această denumire, de magie, punem cam tot ce este de neînţeles. Inexplicabil pentru mine, spre exemplu, este cum, ajuns la o expoziţie, într-un muzeu, mă uit la un tablou şi nu se întâmplă nimic cu mine. Şi plec mai departe. Şi văd un alt tablou, iar acesta, spre deosebire de primul, mă captivează, nu îmi mai dă drumul să plec. Nu pot să explic de ce, nu pot să spun cu subiect şi predicat, exact, de ce, dar e ca şi cum acest tablou intră direct în mine. El intră în mine şi eu intru în el; între mine şi acest tablou se întâmplă ceva. Nu e vorba nici de pânză, nici de vopsele; este vorba despre cel care a realizat acest tablou, este vorba despre mintea şi despre sufletul pictorului. Un om care a făcut acest tablou, care probabil că nici nu mai trăieşte, el însuşi se transformă în aceste vopseluri şi culori, e acolo. El îmi vorbeşte, mă cheamă, mă întreabă ceva. Începem să dialogăm şi, pentru a face aşa ceva, nici nu e nevoie de cuvinte; totul se întâmplă la un nivel emoţional. Ce explicaţie putem să dăm? Niciuna. Ca „explicaţie” este suficient să spunem că se întâmplă o magie. Magia artei. Acelaşi lucru cu muzica. Sunt piese muzicale pe care le pot asculta, piese muzicale în care e ca şi cum m-aş dizolva în ele. Ceea ce înseamnă că sufletul compozitorului a venit şi s-a unit cu sufletul meu, iar muzica lui a intrat în mine. Cum pot să explic altfel decât prin aceea că se întâmplă o magie. Probabil că ceva de genul acesta se întâmplă şi cu literatura.