Stau la rînd să primesc un trup nou. Să capăt puţină viaţă, aici,

Pe Pămînt. E multă căldură şi-un pîntec împrejur. E multă viaţă. E dragoste. O simt. De departe, o simt. Pulsînd o dată cu sîngele din artere. O să-l îmbrac ca pe-o hăinuţă. O, trup curat, cu cetină de carne! Stau la rînd, cuminte, disciplinat. La rînd să primesc un trup. Seara şi noaptea, pe furiş, cînd lumea adoarme.

Stau la rînd să primesc un trup, un trup nou şi proaspăt

Şi bun de păcătuit cu el, ca să experimentez cu el, să învăţ Calea Dar Calea, o, Calea, nici nu se poate învăţa, ci numai înţelege. Stau la rînd să rîvnesc trup nou

Şi Dumnezeu mă culege.

Aşa cum ziceam, stau la rînd la magazia de trupuri. De timpuri. Mixaje. Stau la rînd să primesc trup reavăn,

Care o să cînte pe dri-dri.

În serile cu-amurguri gri.

Şi cu pămîntul se va încuscri.

Sînt glonţul morţii mele

Care nici nu ştie din ce armă pleacă.

Care ricoşează din alţii.

Care, încă din ţeavă, seacă.

Sînt glonţul morţii mele, care-şi caută destinul.

Sînt ochiul ce-şi împiedică privirea de prag.

Sînt corectura ce-şi refuză şpaltul.

Sînt incasabilul care visează că mă sparg.

Sînt glonţul morţii mele. Şi mă trag.

Sînt glonţul morţii mele

Care ucide orice armă.

Care sdrumică baierile alcătuirii sale

Asemeni naşterilor fatale.

Şi apoi, iarăşi, din carne se ridică.

Sfărîm burta ghinturilor mele

Cele în care nouă luni am gestat

Ca-n măruntaie rebele.

Sculptez şi aerul, şi arma,

Întocmai ca un nou Praxitele.

Se-arată semnele morţii pe trupul meu

Ca nişte pete pe-o baltă de minereu.

Se arată pricinele din care voi muri,

Se-arată soarele prin murii vii.

Ca lumina lunii pe metereze.

Ca slăbiciunea trupului în asceze.

Într-un golfuleţ cu apă caldă aş vrea să mor,

Visînd la verdea frunză d-alior.

Printre moluşte şi stele de mare

Ca şi cum în cer aş muri, numai în cer – şi-acolo-mi va fi îngropare

Sînt în Graţia Ta, Doamne,

Ca-ntr-o istorie fără sfîrşit.

Sînt în Graţia Ta, Doamne.

Liniştit. Profund. Profund liniştit.

Tu eşti Pacea inimii mele,

Eşti Pacea care-şi desface aripile în inima mea ca într-o bucătărie de cartier.

Sînt în Graţia Ta, Doamne!

E singurul loc în care mai sînt.

Eu, cînd învii, învii bine,

Învii cu toată fiinţa

Am de obicei să mă scol din morţi cu pămînt cu tot

Cînd aud Numele Dumnezeului meu

Învii somnoros cu fiecare articulaţie

Mă ridic din pămînt şi mă scutur

Brrr, mă scutur de toată încremeneala şi amorţeala morţii

Îmi sar viermii din gură

Şi pleoapele mi se scutură de pămînt ca de diavol

Înviez de şapte ori mai puternic şi mai frumos

Sînt altcineva

Sînt deja altcineva

Sînt înviatul Dumnezeului Meu care mă iubeşte ca pe Ochii Lui din Cap

Deşi nu ştiu unde este Capul Său

Şi nu L-am văzut niciodată

Dar trebuie că eu sînt

Şi ne iubim atît de mult, eu şi Dumnezeul Meu, eu şi Savaotul Meu

Că nici nu mai încape frică

Şi că însăşi dragostea dintre bărbat şi femeie păleşte

Am trăit o vreme numai cu pîine, apă şi amintirea lui Dumnezeu

Închis în mine ca o pisică-ntr-un ghem

Şi privindu-mă din afară

Ca un om sau ca un duh

Un ginn închis într-o sticlă cu gin,

Întrutotul într-o plantă amară.

Am trăit o vreme numai cu pîine şi apă şi amintirea lui Dumnezeu,

Cu firmiturile trupului lui Christos.

Eram un bărbat de ienupăr,

Aproape o fiară.

Binecuvîntat era numele meu

De amintirea lui Dumnezeu.

De adumbrirea lui Dumnezeu.

Prin deşert trăind, sub cocoaşa cămilelor

Şi sub a hienelor blană

Din amintirea lui Dumnezeu mă înfruptam ca dintr-o mamă.

Ca dintr-o mană.

În fiecare zi, amintirea lui Dumnezeu prindea alt gust

Şi avea treizeci şi şase de gusturi:

De vin, de aguridă, de pită, de slană...

Eram singurul bărbat care, în acele vremuri, mai trăia

În pustnicia aceea,

Cu amintirea lui Dumnezeu în loc de femeie.

O bortă în părete era trupul cel mai frumos al unei femei

Pe care îl văzusem vreodată.

Şi o carafă pîntecoasă era cea mai frumoasă fată

Pe care o cunoscusem vreodată

Costumul meu de mire e încărcat. Energetic. Ca o armură. O platoşă. Pe care ricoşează toate săgeţile înveninate ale lumii. Costumul de mire e, uneori, atît de subţire, că nici nu se vede. De-a dreptul diafan. Însă are, o a lui, discretă lucire. Parc-ar fi ţesut, încontinuu, din gogoşi de mătase. Irizează, de-a dreptul, din oase.

Costumul meu de mire e, de-a dreptul, din mătase.

Din mătasea dulce foşnitoare-a iubirii.

Şi eu îmbrac costumul de mire ca pe-o mîngîiere. Ca pe-o atingere. Ca pe o adiere. Costumul de mire e printre puţinele costume cu aripi. Pe care le-am îmbrăcat în cursul vieţii mele. Alături de costumul de rugăciune. De rugăciune la Domnul. Pantalonul e cu brăcinari de stele. Pe-un umăr am soarele. Pe altul, luna. Tu cîntă, menestrel.

Tu cîntă întruna.

De dincolo de naştere vine moartea mea. Să înalţe şarpele în deşert. Şi, apoi, să se suie pe mine. O, da, o, moarte, mă vei învinge! Dar nu pentru mult timp. Căci

Atoatescormonitorul după mine în tină va scormoni. Şi, de ceafă, de păr, mă va scoate, ca

pe căţeii mici

ori ca pe pisici

şi mă va învia cu viaţa din el.

Şi mă va spăla

Şi mă va albi

Şi de la păcat mă va curăţi

Şi păcatul îl va lepăda

Şi voi rămîne io, neîntinat,

Aşa cum spune descîntecul: ca argintul strecurat.

Şi mă va lua la sînul Lui, la sînul lui Avraam

Şi Iacov.

De dincolo de naştere vine moartea mea,

Prădător de talie mare,

Ca să mă aţîţe-n lucrare.

Ca să mă amuşine,

Să mă sperie cu însuşi mirosul fricii mele.

De dincolo de naştere vine moartea mea,

Ca să mă jupoaie de piele.