L-am citit pentru întâia dată pe Liviu Ioan Stoiciu în revista Amfiteatru unde era prezentat cu entuziasm de Constanţa Buzea. Şi spun acest lucru mirat de uşurinţa cu care a fost dată uitării contribuţia lui Dinu Flămând şi a Constanţei Buzea la descoperirea şi promovarea optzeciştilor aflaţi în anii 75-80 la începuturile lor literare.
Încă de la debut (La fanion, Editura Albatros, 1980), Liviu Ioan Stoiciu a adus în literatura noastră un imaginar de o originalitate într-adevă frapantă şi o scriitură insolită din categoria celor dificile presărată cu interjecţii, paranteze, citate, dialoguri, interogaţii, sincope etc., la care se adaugă, precum în secvenţa de mai jos, imprevizibile schimbări de ritm şi de direcţie în desfăşurarea discursului şi o voluptate specială în ceea ce priveşte aşa-numitul amestec de limbaje (voci): Deci: tămâie, vin, carne de bou... ă... să/ mă prezint: sunt un zeu mare, din cer, coborât, elev/ în clasa a treia (acum/ în vacanţă) la Adjudu-Vechi, abur, să/ învăţ buchia şi numerele pe fata/ picherului bun... dar/ să mă aşez(în jurul altarului, de iarbă, la/ ospăţ, pe jumătate culcat, sprijinit în cot, pe o pernă, abia îmbăiat şi/ cu corpul uns cu untdelemn...) da?... nu!... bă, fii/ atent... of, fii natural: eu o/ să frec masa, în colibă, cu izmă verde şi/ o să pui: măsline, coarne de toamnă (păstrate/ în drojdie), cicoare, hrean, caş şi ouă proaspete,/ coapte... tu, încălţat în sandale cu aripi şi în/ mână cu o baghetă (din doi şerpi/ încolăciţi), vei gusta întâi,/ în pahare de fag, o băutură/ dulce, amestecată în vas de argilă, din făină, de orz,/ şi din miere şi îi vei da/ bunătăţile... vei servi, mort de foame, din toate şi.../ şi... ei?... închide ochii, să/ nu te uiţi, stai aşa... poftim: nuci, smochine, prune,/ curmale, mere, struguri...şi fagure!... bravo.../ după ce mănânci, înţelegi, o/ să aprind făcliile şi o să te las, cât spăl eu vasele,/ să şezi întins, în patul /din piele de oaie, din marchiză... pe urmă...// Hermes!... hei!... mă sperii:/ tata!.../ (venea, după două luni din detaşare, după şantier, la CFR).../ ă-lei, mă băiete, mă... visai? .../ (aprobând din cap, priveam la el fix: era tuns/ scurt şi îşi lăsase mustaţă...) pe carte, de şcoală,/ ai pus tu mâna?... ă... păi tocmai/ am venit, bre, de la bucată (de la/ sapă, la păpuşoi): mă-mă!..., tresării, eu, fericit,/ văzând că el îmi surâde, roşu la faţă, cu privirile/ în altă parte: ce/ ai adus? zi!... ghici!...şi ieşind el afară, urs/ se întoarce repede: o trotinetă!... trotinetă!..., şi/ deodată, simţii, aşa, că am devenit pe loc un/ uriaş cu şase braţe şi... şi îi îmbrăţişam, lui,/ picioarele, până îi dădeau lacrimile.
Abundenţa detaliilor şi a nuanţelor facilitează aglutinarea celor două registre cel profan şi cel mitologic şi, tototodată, deplasarea accentului semantic al mesajului de la umilinţa copilului doritor de felurite bunătăţi alimentare şi de inaccesibile obiecte de joacă, între care, mai ales, trotineta la visele din rândul celor visate, la vârsta copilăriei, cu ochii deschişi, de la cotidianul erodat de platitudine, la dublura sa imaginară asumată, în funcţie de dispoziţie, fie în regimul fantasticului de factură onirică, fie în acela al miraculosului.
Efectele procedeelor amintite creează impresia de rostire spontană, improvizată, telegrafică, necontrolată şi, totodată, susţin, la nivelul formal al textului, fragmentarismul ce particularizează discursul acestui poet singular. Un discurs aservit, pe de altă parte, unui subtil exces de oralitate care-i permite autorului să urzească, sub protecţia lejerităţii verbale, felurite scenarii în cadrul cărora banalul se lasă ispitit de ofertele reconfigurării fanteziste a ordinii sale, de utopicele promisiuni ale transfigurării propriului prozaism: ...şi după ce ai mei/ strângeau masa, mă moleşeam, aşa şi stăteam/ cu ochii nicăieri la orizont dus şi... vedeam iar/ ciclopul cu o/ carte, de magie, în buzunar, cum se piaptănă/ (cu grebla), îndrăgostit şi îşi/ taie barba, cu secera, şi/ auzeam, în interiorul meu un huiet: iar/ se ciocnesc stâncile (Simpergade), ziceam şi amorţeam,/ tot cu gândul, ăhă...,«la o vrăjitoare legată, pe plsajă, în coarnele unui/ taur sălbatic, nu? şi» până când în/ sfârşi, îmi apăreai tu, sirenă, cu/ chip de soră mai mare. Melă şi/ cu trup de pasăre, să mă culci (că dormi pe picioare, bă...) obligatoriu, după amiază (hă).
Programatica lipsă de elevaţie a atitudinii poetice este sabotată permanent de o candoare mai mult sau mai puţin simulată care elasticizează relaţia cu universul cantonului 248 şi îngăduie propulsarea lucrurilor, fiinţelor şi a făpturilor umane apropiate, în fantastic, sub chipul unor felurite personaje mitologice (Zeus, Hermes, Marte, Apolo, Hera, Muze, Ciclopi, Argonauţi, Sirene ...), ce evoluează episodic într-o spectaculoasă comedie a existenţei: Măi, frate, ia te uită: din cer vine/ în veşmânt lung (cusut de ea), vai de mine.../(cine?...) cantoniereasa!... nu se poate, în car de argint, tras de doi/ cai (nemuritori, păi...), cu/ roţi de aur (şi spiţele de aramă); a, nu e ea, tu, ai dreptate, e/ nevasta lui Zeus (şeful), o/ fi venit la tine, la vacă (priponită pe zonă), să/ verifice dacă e şi ea, acolo, o minune, fecioară transformată, nu?... ca/ să nu fie amantă... ă-lei!...
În loc să se excludă, cele două aspecte simultane ale viziunilor lui Liviu Ioan Stoiciu, cel transfigurator şi cel demitizant, fuzionează, sub protecţia candorii, deşi unul produce o excepţională vibraţie poetică, iar celălalt impresia de agreabil simulacru ludic.
Toate strategiile poetului ironia, teribilismul, fabulaţia genuină, fantazarea onirică, falsul reportaj etc. au ca punct de convergenţă salvarea realului derizoriu de propria monotonie şi, respectiv, recuperarea ludică a unor dimensiuni pierdute ale existenţei sau doar retrase în spaţiul ascuns în uitare al fiinţei. Poezia din acest volum, o poezie de factură epică, se constituie într-o epopee ce depinde, subtextul, atât de filosofia unui optimism ironic, cât şi de ofertele unui scepticism polemic, ambele aspecte aflându-se într-un amestec a cărui reţetă este greu de stabilit, întrucât proporţiile sunt mereu altele.
În volumele ulterioare, de la Inima de raze (Editura Albatros,1982) la Craterul Platon (Editura Vinea, 2008), a fost păstrată, în linii mari, inconfundabila matrice stilistică din La fanion. În schimb, conţinuturile s-au deschis către alte teme, de la aceea a restriştei omeneşti, a morţii, a luptei cu destinul, a sufletului sau cea a fragilităţii existenţei, la cele de orientare socio-politică. Nu de puţine ori, şi iconoclastul, şi poetul care priveşte printr-o grilă etică spectacolul lumii sunt substituiţi de un esoteric ce utilizează recuzita tradiţională (cimitirul, fântăna, bunica, populara păpuşă de lut, clopotele, biserica, animalele domestice, ulcelele de lut, vatra, cenuşa ,lumea subpământeană a morţilor, bufniţa, hainele descântate, comunicarea cu strămoşii...), resemnificând-o, în scopuri de sorginte mistică: o, suflete, îţi suntem în preajmă: rugul cât/ oul de porumbel, ne luminează şi/ oare nu cugetul tău ne îndeamnă să îi/ aducem libaţii/ soţiei de erou, «cititoarea»?... noi, dedaţii/ la desfrâu (Inima de raze, Editura Albatros, 1982 p. 51); o /ulcică în care sălăşluiesc sufletele/ strămoşilor: stând în prag, gata să-şi ia zborul odată/ cu noi (În care spaţiul îşi schimbă sensul, în vol. O lume paralelă, Editura Cartea Românească, 1989); o femeie bătrână, supraveghetoare a/ morţii, care vindea pere în gară, grupate/ câte trei, pe peron la intrarea în... Vrei? Nu,/ mulţumesc. Ea stă întotdeauna deasupra/ unei deschizături: care duce în regat. Regatul misterelor: când te pierzi pe tine/ însuţi. (Când memoria va reveni, p. 119); în vremea când făceam primii paşi pe lumea/ cealaltă. La marginea/ satului, la/ poarta fostei cooperative agricole de producţie, cu/ grilajul ruginit (La plecare, Ed. Vinea 2003 p. 95).
Începând, aşadar, cu cel de al doilea volum, Inima de raze, sunt tot mai frecvente în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu atât aluziile şi imaginile biblice prelucrate în iconoclastul stil Stoiciu, cât şi temele pretentenţioase (amintite, unele dintre ele, mai sus) şi, implicit, şi motivele din aceeaşi sferă: Zalmoxis, Deceneu, Hades, Iisus, umbra, peştera iniţială, ochiul înscris în triunghi, pomul cunoaşterii sau labirintul şi monstru e din centrul său: Prizonier mie însumi,/ Nu are rost, monstrul/ Este în mine. Rămân cu tine... Prin/ Comunicarea cu strămoşii. (Descrierea labirintului. Minotaurul. Lupta cu destinul, în vol. Când memoria va reveni Editura Cartea Românească, 1985).
De regulă, atitudinea iconoclastă a poetului se concretizează în viziuni ironice, adesea caricaturale, sarcastice, realizate într-un discurs ce are statutul unui lanţ de surprize obţinute, de fiecare dată, în aceeaşi manieră stilistică: Zale înmuiate în venin de viperă, melancolie,/ sarcasm, amărăciune şi toate/ numărătorile reluate ale curgerii/ veacurilor: cinstirea// lanţului sfinţilor, al/ sfinţilor? Mătuşa de 27 de ani în zale/ transparente, complet goală pe/ dedesupt, cu trupul bogat în petrol şi minereuri de fier, cu/ bigudiuri pe cap, scoţând/ limba, bolta de frunziş, haideţi, nu/ faceţi mutra asta, din timp în timp îşi mişcă/ buzele, gazdă/ a nopţilor fără stele, model, după/ ce va dezbrăca zalele: umezeala/ ei deprimată (Programul prescris, în vol. Singurătatea colectivă, Editura Eminescu, 1996).
Liviu Ioan Stoiciu este un maestru în ceea ce priveşte precizia decupării unor imagini din realul obiectiv şi amalgamarea halucinantă a acestora. Un ritm alert, cinematografic, tensionat de întreruperi (rupturi) şi devieri susţine jocul caleidoscopic al imaginilor: Ţignalul sună aici. În/ crângul în care dăduseră drumul unei vulpi:/ sună, cât/ să-mi cerceteze ei figura. Ei, profitori ai/ recunoştinţei/ mele. Nişte neghiobi! La/ o parte cu nepăsarea..// O scornire dubioasă. Vânătoarea? O/ simplă expresie a/ treptei pe care mă aflu..În orice caz!. Zorile?/ Posomărâte. Când/ cel mai greu până acum a fost de fapt de îndurat/ tăcerea din jur, tăcerea întreruptă, scârţâie/ cizmele poliţiei/ secrete ale stâncilor cu umbrelă deasupra... Ah, voi, unde/ sunteţi fetelor, speranţelor, coborâte/ după fragi ăn peşteră?/ Speriate de vulpe. Desenele// voastre, bicefale, rânduite în/ ulapurile vânătorii.. (Desene rupestre, în Singurătate colectivă)
În textele în care Liviu Ioan Stoiciu revine la poezia ce consistă în dialogul dintre memorie şi imaginaţie, dintre pitoresc şi bizar sau dintre ironie şi sinceritate, fantasmele cele ivite din fondul livresc al mitologiei sau cele inventate în spirit ludic produc o înnoptare, cu accente parodice, a realului: un real aspru, sărac şi, când este marcat de politic, şi alienant: Această epocă arogantă, o/ pată a strâmbătăţii tuturor: o pată oarecare azi pe/ obrazul tău. Dar ce e o pată? La/ atâtea alte rele pe care le provoacă mereu forţele/ nevăzute (O privire aruncată pe furiş, în Singurătate colectivă).
În alte poeme, autorul, incitat de plăcerea de a destructura realitatea calcinată, apelează la ofertele ludice ale grotescului: Descumpăniţi în/ pufoaice vechi de muncitori, în chip de rinoceri şi/ păuni, curtezani, nu de azi, de ieri, aduşi/ unde se sfârşete drumul/ caravanelor? (Un nou ciclu, în Singurătate colectivă). Halucinantele şi extraordinarele vedenii ale lui Ion Liviu Stoiciu (În curgerea aceea bâzâitoare, rânduite în şir,/ cu făcliile aprinse, la distanţă/ mare unul de altul, să nu fie stropite de răşina încinsă: suflete ale morţilor/rătăcite într-un stol migrator de lebede, în toată/ slava de dinainte de era noastră,/care se chinuiesc şi azi să deschidă porţile cereşti (întrebări, în vol. Craterul. Platon, Ed. Vinea, 2008) conţin în genere un ce ritualistic, care le conferă o specială greutate existenţială, în pofida impresiei create de raportul fantezist, atât cu mitologia, cât şi cu lumea obişnuită. De fapt, plăcerea de a fantaza, plecând de la un pretext ce pare lipsit de semnificaţie lirică, incumbă o surprinzătoare ambiguitate menită să întreţină, sub masca unei atitudini teatrale, o stare de amărăciune sufletească: poartă a inimii dărăpănată? Zgâlţâită. Cu/ păzitoarea aceea a sa neânduplecată: ea, de fiecare dată, face/ semne că în luptă... Lupta cu/ tufele înflorite. Cu partidele lor. Tufele/ scârţâie aşa? Ridicând/ praful: cine? Praful de pe cărarea ce o ia când/ la stînga, când la dreapta: praful şi petalele roz. Şi/ toate câte se descompun: ciclice. În// timpul bătăliei muşchilor cu/ tendoanele, a tendoanelor cu nervii, a/ nervilor cu întreaga maşină, în/ timpul bătăliei fiind/ înconjurată de ghicitori. Ghicitori care-i arată/ voinţa divină. (Corpul uman. Poartă a inimii, în Singurătate colectivă).
Fără îndoială, Liviu Ioan Stoiciu este (cum bine a observat Gheorghe Grigurcu) un poet vizionar. Şarjarea unei asemenea responsabilităţi se circumscrie unei binevenite viclenii care funcţionează atât în regimul prudenţei poetice, dată fiind teama de răsuflarea modei vizionariste, cât şi în acela al modernismului anti-mimetic şi, implicit, şi denigrator, în deschiderea sa către feluritele categorii negative. Actul de deformare a realului obiectiv, prin intermediul unor proiecţii mitico-ritualistice asupra sa, ori prin inserarea unor fragmente mitice o inserare, adesea, anecdotico-sarcastică în cotidianul derizoriu, îi prilejuieşte lui Liviu Ioan Stoiciu deliciul de a se juca, în orizontul fanteziei dictatoriale, de-a reinventarea ambelor realităţi corelative.