Eugen Bunaru face parte din ,,trupa’’ optezeciştilor formaţi la Cenaclul ,,Pavel Dan‘‘ din Timişoara. Trebuie spus din capul locului că este un nedreptăţit în ceea ce priveşte receptarea critică a poeziei sale şi că, în pofida aspectului pe care-l evidenţiez, este mai valoros decât mulţi dintre glorioşii săi congeri.

Între motivele preferate ale acestui poet al solitudinii şi al cenuşiului existenţial, un loc aparte îl au întristările cartierelor vechi, fotografiile de altădată, perdelele ferestrelor, camera, biblioteca, labirintul străduţelor şi monotonia de la marginea oraşului unde începe întinderea câmpiei.

Potrivit poeticii sale, un mic amănunt optic (o portiţă, o scară, o vrăbiuţă) poate să devină un pretext de meditaţie sau să declanşeze retrăirea unui episod biografic, din copilărie sau din adolescenţă: ,,Aşteptam femeia aceea decolorată ori desuetă/ să vină să deschidă portiţa neagră de fier/ cu adevărat cotropită de iedera/ ce înconjura zidul/ Stăteam tolăniţi în iarba crescută aiurea/ şi vedeam printr-un geam fără sticlă/ –fiecare cu fiorul lui– vedeam scara neagră/ (o porţiune infimă) suspendată în interiorul turnului/ Presimţirea că va fi o trăire ciudată/ ca o intrare în labirint sau ca o ieşire din timp/ În praf o vrăbiuţă îşi făcea meticulos toaleta.’’(,,Vizitarea turnului de apă’’, în Fragment de tăcere, Editura de Vest, Timişoara 1991).

În poezia sa, oglinda memoriei, ce întreţine necesarul intimism ,,mântuitor’’, şi privirea –o privire melancolică, sceptică şi subiectivă – menită a selecta din amalgamul realităţii felurite aspecte, din rândul celor convenabile din punct de vedere afectiv, se află într-o relaţie de necontenită complementaritate. Aşadar, poetul oscilează între voluptatea trăirilor intime, care-l protejează de agresivitatea lumii urbane (,,Când ies pe stradă ezit/între drumul spre staţia de troleibuz/şi drumul de unul singur aiurea/pe străduţe dosnice/degradate de timp şi uitare’’- ,,Filă de jurnal’’, idem), şi o discretă exultanţă stârnită de exerciţiul recuperării a ceea ce este secundar şi, aparent, nesemnificativ între coperţile oraşului : ,,Mă gândesc uneori să dispar miraculos/ ca într-un basm din tot mai amuţita mea copilărie/Apoi încep să urmez ispititorul gând/ prin cartiere vechi şi tăcute/ minunându-mă de-o adiere a vântului/ ce pare că răsfoieşe străzi şi anotimpuri/imemoriale/Nu o dată mi se întâmplă/ca o păpuşă din fereastra unei case dărăpănate/(în care poate nu mai locuieşte nimeni)/să-mi intuiască gândurile/ şi să surâdă cu înţelepciunea singurului ochi/ acestor plimbări ale mele blând-fataliste/Alteori simt în preajmă o prezenţă străină/şi aud timid foşnetul frunzelor uscate/deconspirând un câine jerpelit/ce dă din coadă a prietenie/şi o bună bucată de drum/ se dovedeşe a fi un partener ideal/ al tăcerii’’ (,,Partener ideal’’, idem).

Realitatea urbană este, în viziunea lui Eugen Bunaru, lipsită de elementele specifice care fac din oraş un ,,furnicar’’, un topos marcat de ispititorii factori ai civilizaţiei moderne, o structură ce ţine, simultan, de ordine şi haos sau de infern şi paradisul artificial. Oraşul său este un centru al lumii din care ochiul – ,,ochiul postum’’ sau ,,ochiul trădător’’, spune poetul – nu sesizează decât lucrurile şi faptele a căror simplitate şi particularitate presupun o încifrare destinată să relaxeze privirea. Decât acele sigle ale realităţii, care păstrează în ele o enigmă. Sarcina poetului este să descrie aceste lucruri asupra cărora zăboveşte, cu melancolie, privirea şi care par a fi desprinse din nişte tablouri pictate într-un alt secol. Ceea ce ordonează actul descrierii al cărei obiect sunt respectivele lucruri este, în primul rând, obsesia de a eterniza efemerul. De asemnea, descrierea trebuie să facă vizibil şi actual ascunsul lucrurilor, ceea ce duce, uneori, la reverii rafinate, alteori, dimpotrivă, provoacă anxietăţi de o intensitate inconstantă : ,,La ora aceea nedefinită/când totuşi afară după draperii se bănuia/ca un candelabru minuscul/soarele/tu stăteai mort cu ochii-n tavan/şi nu-ţi aminteai nimc decât un somn adânc/ în care memoria îşi ascunsese oglinda’’(,,Trezire’’, în Nobletea din aer Editura Marineasa, Timişoara, 1999).

O ciudată relaţie de simetrie între peisajul urban şi cel lăuntric al amintirilor reduce, adesea, realitatea la statutul unei oglinzi în care se reflectă lumea crepusculară a eului. O lume a cărei dinamică este caracterizată de o maximă lentoare: ,,raze şi umbre siluete şi imagini/populându-mi lent memoria’’(,,Voluptate târzie’’). În altă parte se vorbeşte de ,,memoria leneşă ca o gheară’’ şi de amintirea încercuitoare, de lina cădere a frunzelor şi de ,,puritatea epicureică a fulgilor’’. Sentimentul ce derivă din percepţia acestei lumi atât de lente în mecanica ei şi a cărei lentoare vizează, de fapt, refuzul ,,clipei cea repede’’, se sublimează în aceste versuri marcate de o mocnită dorinţă de securitate şi de spaima apartenenţei la o ordine înţeleasă drept un continuum confuz al devenirii: ,,eram departeca într-un pântec de mamă’’.

În epicureismul lor, lucrurile tânjesc către static, către condiţia măştii (,,Chipul real în spatele măştii reale’’) şi, din acest motiv, lumea urbană este receptată prin intermediul unor lucruri ce întruchipează fixitatea: pietrele albe ale aleilor, turnul, ovalul învechit al oglinzii, femeia bătrână de la fereastră, crucile şi alte ,,semne ermetice’’: ,,Pe ornamente sever-imperiale/ au adormit porumbeii oraşului/ Ţi se îmbujorează memoria ca un crepuscul/ în care s-au petrificat personaje/ şi întâmplări/O legătură de chei sclipeşte fabulos/ pe negrul îngheţat al pavajului/ Un chip stafidit te pândeşte/ neverosimil/din spatele perdelelor mucegăite’’ (,,Beţie,“ în Nobletea din aer).

Pentru Eugen Bunaru, ermetismul lucrurilor este o garanţie a invulnerabilităţii lor în faţă lui Cronos, iar simţurile au datoria să le multiplice statornicia (,,Văzul atâtor simţuri/ce multiplicau statornicia obiectelor’’; – ,, Altă revelaţie’’), după cum la Blaga, mintea avea sarcina să le sporească taina. Florile din centrul oraşului, buruienile din grădinile caselor de la periferie, păianjenul, şobolanul ce traversează strada, gâzele roşii îndreptându-se într-o direcţie misterioasă, lumânarea ce pâlpâie ,,într-un anumit context’’ porumbelul ciugulind firimiturile puse la fereastră, vrabia care-şi face meticulod toateta, câinele de rasă purtat de o fată blondă printre crucile din cimitir…. sau copiii bătând mingea par a fi singurele realităţi ,,deschise’’ şi parcă iresponsabile în privinţa riscului animaţiei pe care şi-l asumă. Atunci când mişcarea depăşeşte ritmul jocului lent al perdelelor şi al căderii decorative a frunzei, ea dobâdeşte atributele unei cazne fiinţiale; ,,efortul de a mai face câţiva paşi/de a mai efectua câteva piruete/de a mai bâlbâi câteva gesturi’’ (,,Opera de trei parale’’). Acelaşi înţeles, şi în versurile următoare: ,,înotăm în această corosivă picătură/ de salivă? de sâge ? de lacrimi?’’(,,Azi-mâine’’). Singura ,,activitate motrice’’ firească se desfăşoară în cimitir: ,,Faţade tăcute. Îmi urmez umbra/ pe străzi mărginaşe. În cimitir se lucrează de zor’’(,,Aniversare’’). Există, de asemenea, în poezia lui Eugen Bunaru şi o percepţie auditivă – aproape bacoviană – a oraşului: croncăitul ciorilor, ,,fanfara [care] duce mortul în soare’’(un vers în care este valorificată superb cromatica solară a intrumentelor muzicale ,,funerare’’), lătrăturile câinelui din apartamentul vecin sau geometria sonoră a paşilor unei femei tinere, în noapte: ,,Săruţi prelung femeia tânără/ ce-şi pierde silueta subţire/ ca o lumină în ceaţă/ Brusc te îmbeţi/de geometria sonoră a paşilor /ca de o licoare exotică’’(,,Beţia’’, Nobleţea din aer).

În Travestire în transparenţa zilei (Editura marineasa, 1997) felurite episoade îndepărtate, din propria existenţă, sunt reconstituite cu migală de arheolog în speranţa recuperării unei „clipe fosforescente’’ sau a amănuntului halucinant de care a depins, cândva, o asemenea clipă – „prelinsă din Cornul Abundenţei’’. Amintirile intrate în poem – ,,aceste repere tot mai palpabile‘‘– par mai degrabă visate după legile reveriei, decât trăite într-o experienţă reală.

Bucuria de a se fla în căutarea timpului pierdut, de „a respira amintiri’’ – cu sentimentul destul de amar al dependenţei de un prezent mecanic şi univoc – se dovedeşte a fi o modalitate de împlinire a ispitei de a rătăci, spre de a scăpa, astfel, de monotonia uniformizatoare a realităţii omogene şi de ,,pactul obscur cu lumina’’. Umbrele ce se pierd pe străzi în întunericul nopţii, ecourile paşilor, prezenţele crepusculare din oglinda memoriei – şi existenţa imaginală a acestora – sau cele din dosul ,,perdelelor ceţoase’’, motivul frecvent al labirintului şi cel al tăcerii apăsătoare – o tăcere metafizică – enigmizează lumea oraşului. O lume în a cărei tainică atmosferă rarele imagini de o maximă concreteţe dobândesc, prin contrast, o claritate fotografică aproape suspectă: ,,Din coşul cu gunoi luminează feeric/ (ca un soare din copilărie)/ ochiul unui peşte’’ (,,Natură moartă cu ochi de peşte’’).

Fiorul simţit în faţa unor elemente solare, un fior ce provoacă un sentiment de trădare a lumii crepusculare şi oarecum fantaste, onirice a oraşului, atrage atenţia asupra trăirii unor lăuntrice paradoxii ce ilustrează, în genere, condiţia omului problematic. În acest fragment ,,problema’’ constă în pierderea umbrei şi a identităţii dintre eul personal şi umbra ce s-a refugiat în marea nocturnitate din care s-a desprins: ,,N-ai mai văzut de mult curcubeul/ şi poate chiar asta –descoperirea lui bruscă/deasupra pădurii prin parbrizul unei maşini/plutind nebuneşte spre cer – poate chiar asta/îţi dă în sfârşit acum şi aci/ fiorul – unei trădări? – ce te găseşte/ laolaltă copil şi bărbat aşa încât ştii dintr-odată/ că, uite, respiri amintiri sau doar te surprinde/ să-ţi urmezi ochii – două lumânări gemene –/până când o ceaţă însorită cu chipuri de morţi/te somează brusc să-ţi găseşti eul/identic cu propria-ţi umbră pierdută cândva/de-a lungul unei cărări sau doar în lumina/ce-ţi şterge clipă de clipă urmele ‘‘ (,,Ştergerea urmelor’’).

Atent la nuanţe şi la densitatea detaliilor a căror prezenţă implică migrarea lor de la importanţa strict decorativă, de care dispun, către esenţa emotivă care le singularizează, Eugen Bunaru dovedeşte că este proprietarul unei metode lirice autentice, o metodă care conţine o gamă largă şi rafinată de procedee capabile să orienteze evocarea către utopie şi rememorarea către meditaţia elegiacă : ,,Şi iarăşi ecoul străveziu al paşilor/ ca o îndepărtare sub o ploaie maternă/ de vară nu doar în spaţiu nu doar în timp/ ci mai ales în uitare ci mai ales în aerul/ deschizându-se şi închizându-se ca o carte/ Şi iarăşi, acelaşi ecou – sibilinic ? - al paşilor/ sau poate doar o tăcere foşnind asemeni unui nisip/ bântuit brusc de învierea urmelor/şi asta tulbură vag cerul, amiaza atât de însorită/ atât de pustie aidoma unui coridor în vibrare/ căruia nu i se mai zăreşte capătul, un coridor curgând/ dinspre cine ştie ce istovire fericită a memoriei’’ (,,Coridor’’ ,Nobleţea din aer).

Lumea pe care o aduce cu sine această poezie şi modernitatea sintactică a discursului îl plasează pe Eugen Bunaru – pe care mulţi dintre congeneri încă nu l-au citit! – între cei mai importanţi poeţi ai Generaţiei ’80.