În scurta sa viaţă (1955-1990), Aurel Dumitraşcu nu a publicat decât două cărţi: Furtunile memoriei (Albatros, 1984) şi Biblioteca din Nord (Cartea Românească, 1984). Au urmat, postmortem, prin grija fratelui său, Ion Dumitraşcu, şi a poetului Adrian Alui Gheorghe, volumele Mesagerul (Casanova, Iaşi, 1992), Tratatul de eretică (Timpul, Iaşi, 1997), Mesagerul – Opera poetică (Timpul, Iaşi, 1997), Fiara melancolică (Axa, Botoşani, 1999), Carnete maro – Jurnal (Timpul, Iaşi, 2001) şi Scene din viaţa poemului (2004).

În toate cărţile sale de poezie, Aurel Dumitraşcu a cultivat aceeaşi formulă lirică marcată, în primul rând, de o rafinată discontinuitate a discursului, în linia poeziei lui Trakl, şi de o frumoasă simplitate a rostirii, ce ascunde o permanentă stare de convulsie lăuntrică, şi, respectiv, un raport de factură conflictuală cu propria existenţă. Personajele poeziei sale – piticul („o cană cu vin în care plutea un pitic mort“), păpuşa de cârpe („Păpuşa de cârpe o să cânte şi astăzi/ ceva la pian/ păcat de acei care n-au un copil talentat/ fie el şi din cârpe/ să le cânte în februarie sonata lui britten sau poate preferă enescu“), fata (domnişoara, copila, fetiţa: „a venit o fată/ frumoasă face tumbe acolo – biata copilă! Un măr s-a/ rostogolit a dat peste ea zace fata într-o baltă de sânge./ Şi plouă mărunt peste sângele ei şi lăsăm totul aşa“), femeia, cititorul, poetul (autorul), prinţul, pelerinul („în propria casă“), noaptea sau moartea – susţin o viziune sumbră asupra lumii. O lume în care firavele elanuri solare ale poetului sunt înfrânte, cu uşurinţă, de o enigmatică amărăciune existenţială: „Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea./ Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare/ prin munţi o altă sintaxă femeia./ O patrie de stele şi carne./ Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:/ vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea./ Fără conversaţie faptele rele se ştiu./ Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă/ aproape trufaş predispus la concerte. Şi totuşi:/ cine sânt eu cine eşti tu în ce magazii un principe mucezeşte./Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea./ Cititorul trebuie până la urmă să ştie“ ( „Cititorul trebuie să ştie“, Biblioteca din Nord).

Amănuntele cotidiene şi faptele banale de viaţă sunt reţinute pentru a fi montate într-un spectacol regizat de pe poziţia celui ce ignoră graniţa dintre real şi ireal şi, totodată, pentru a fi dirijate spre semnificaţii ce evidenţiază sentimentul unei fragile situări a subiectului liric în orizontul – ameninţat de veninoase penumbre – al imaginarului diurn: „Destule hârtii veninoase aşteaptă să muşte din mine./ Un pepene roşu se cunună cu un pepene negru/ vor locui în cer şi vor face avere./ Mie îmi stă în gât un dragon (mi-e bine aproape/ nu mai vorbesc). Minuni şi furgoane. Şi nu mai/ întreb când vine ziua de marţi./ Seara înainte de a uda florile îţi voi spune/ Cum moare metafora în spitale“ („În Bibliotecă“, Biblioteca din Nord). Presentimentul morţii, pe care poetul l-a trăit în varii ipostaze – de la spleen, la un soi de melancolie nervoasă, de la freamătul generat de asumarea unui conflict încordat cu destinul, la spasmul ce nu poate fi depăşit –, dobândeşte o vehemenţă constantă în volumul Mesagerul: „Anul în care mori e cel mai bun.
L-au aşteptat şi alţii/ s-au rugat pentru el au vrut să ţi-o ia înainte însă/ tu ai ajuns liniştit în inima lui“ („Anul cel bun“); „O vreme am făcut ore la toate şcolile unde/ nu se mai putea învăţa chiar nimic – intra noaptea/ pe uşă se ducea la catedră striga catalogul:/ pe rând umbrele ieşeau în bocanci/ «surâdeţi!» ne cerea cu trufie noaptea. Şi surâdeam…/(..)/ Pe urmă am invitat noaptea în mansardă la mine i-am/ întins paharul cu lapte“ („Donauwellen“); „Te uiţi la mine şi zici:/ ai slăbit eşti amărât parcă nici carne nu ai acolo pe tine./Te uiţi prin hârtiile mele: citeşti scrii dar eşti amărât/ şi ce naiba tot laşi câinele acela să moară-n poem?/ Te uiţi la ultimele fotografii: într-o zi nu va mai şti/ nimeni cine e bărbatul îngândurat./ Îmi strigi de la uşă: mori şi tu, într-o zi mor şi/ femeile. Da, zic, nu poa’ să fie altfel“ (,,Nu poa’ să fie altfel“); „Sunt zile când mori şi tu intrând agale pe poartă. Ştiu/ numele tău te aştept ne închidem/ stăm goi. Uneori putrezesc eu./ Aproape nimeni nu ştie“ („Cimitirul personal“).

În viziunea lui Aurel Dumitraşcu, Mesagerul nu este nici Îngerul lui Rilke (,,Cumplit e orişice înger“– spunea autorul Elegiilor din Duino), nici cel al lui Arghezi (un „semn“ al depărtării divine: „Trimite, Doamne, semnul depărtării/ Din când în când câte un pui de înger“) sau cel stănescian – un alter-ego înzestrat cu o daimonică hiperluciditate. Mesagerul lui Aurel Dumitraşcu se înrudeşte, tipologic, cu Solul mitic de tip negativ, pe care Divinitatea îl trimite pentru a face cunoscută hotărârea sa, dar care, din anumite motive sau chiar dintr-o pornire paradoxală, aduce destinatarului mesajul întors pe dos, ori răstălmăcit: „Cu toţii aşteaptă ceva. Un mesager să le spună un singur/ cuvânt să aducă un vrej de lumină numai atât. Sau umbra/ zice câinele iosip cu botul pe două vise din tinereţe./ Un mesager şi toate s-au dus“.

În volumul Fiara melancolică (un titlu bine ales de „editori“), ironia, o ironie cu acoperire tragică, are menirea de a relaxa relaţia dintre subiectul liric şi textul realităţii. În acelaşi timp, oscilaţia între dorinţele contrare (,,pleacă“, ,,nu pleca“) amplifică intensitatea subiectivităţii, sublimată liric într-o surprinzătoare libertate, aceea a destrămării ireversibile a trupului „în linii ferate“: „– Îi spun: pleacă, dacă nu pleci acum/ voi orbi! într-o lume afurisită şi dulce/ poveştile mor pe la mijloc/ femeile mor
la-nceput/ bărbaţii prin ceruri. Îi spun: nu pleca,/ dacă pleci începe războiul! într-o/ după-amiază amară se uită la mine/ ca pe vremuri la râu/ Întârzii./ Tace într-o libertate sătulă/ mă destram în linii ferate“ („Câteva cuvinte în zori“, în Fiara melancolică). Sintagma „fiara melancolică“ este, în esenţa ei, oximoronică, melancolia presupunând o îndeletnicire contemplativă, o anumită voluptate a aşteptării fără scop, a ipoteticului, un amestec ambiguu de vagă bucurie şi remuşcare, plăcerea dubitaţiei şi a întrebărilor difuze care nu simt nevoia răspunsului – aspecte care nu au contingenţă cu „fiara“ al cărei arhetip implică ferocitatea, ca atribut determinant al făpturilor din această categorie.

Infuzia de elemente biografice, încât fiecare poem pare a-şi avea originea într-o întâmpare reală, într-un amănunt definitoriu prin semnificaţia sa intimă, face din viaţă şi text două forme inseparabile ale aceluiaşi fenomen. Viaţa (realul) devine punctul de împlinire a poemului şi invers: poemul este punctul de împlinire a vieţii. În acest joc al planurilor, poetul nu mai diferenţiază între textul vieţii şi scriitură. Implicarea biografică în propria scriitură, sub semnul unei autenticităţi care nu implică şi sabotarea convenţiei literare, atrage după sine impresia de trăire a limbajului, care se menţine într-un fericit echilibru între tonul solemn şi oralitatea limbii comune, între colocvialitate şi pulsiunea gravă a fluxului emotiv, între tristeţe şi ,,fondul roşu“ al acesteia, ce exprimă simbolic ideea de vitalitate: „– Florile roşii mor încet în ferestre/ tu să nu spui acum că e seară/ îngrozitor de puţin trăiesc oamenii/ dulcea pribegie a cărnii prin aer/ şi atâtea propuneri pline de graţie/ până şi zidul rămâne cu capul întors/ rujul reginei pe glezna bufonului – iată/ aceste ţinuturi marasmul laguna/ convorbim/ împerecherea broaştelor nu-i o problemă/ de logică în orice poveste cineva vinde măşti/ mari bucăţi de jar se aud mişunând/ casa plânge totul păleşte în roşui“ („Poem trist pe fond roşu“).

Autoexilarea în casă – casa încuitată, casa şubredă, casa în care plouă – unde poetul îşi cheltuieşte viaţa, scriind poeme, într-o tristeţe care-l face totuşi fericit, implică, în ceea ce priveşte imaginarul, aşa numita schemă a retragerii într-un spaţiu protector. Izolarea, atât între pereţii odăii, cât şi între cei ai poemului („am fugit în poem vorbesc despre mine“), din dorinţa de a se sustrage agresiunii timpului, vizează necesitatea unor structuri arhitecturale închise şi un limbaj din al cărui inventar nu pot lipsi unele cuvinte-cheie, precum a încuia, a ocroti, a putrezi, a muri, a scrie, ruina, păpuşa (în semnificaţia ei negativă!). A scrie devine, în consecinţă, o activitate de construire, de întărire a refugiului tot mai nesigur şi unde cel ce îşi proiectează presentimentul extincţiei pe fundalul contrarului său este conştient de faptul că înlocuirea lui a trăi cu a scrie nu este decât o manevră ontologică provizorie, o temporară strategie de amânare a sfârşitului: ,,singur în faţa televizorului/ împroşcat de lumina difuză/ întorc capul/ fotografii intrate în dizgraţie// poeziile dulci sânt ronţăite/ numai de iepuri// sânt singur, un gândac o pândeşte/ pe cea-care-nu-m-a-sărutat-niciodată“ („Nopţi de câlţi“, în Scene din viaţa poemului).

Un fel de oboseală bacoviană îl fereşte pe Aurel Dumitraşcu de capcana ostentaţiei şi de toate celelalte „păcate“ ale acelora pentru care poezia nu înseamnă decât un exerciţiu de gimnastică mentală. În cazul lui Aurel Dumitraşcu, naturaleţea rostirii se conjugă cu un aspect de maximă importanţă în orice demers poetic: absenţa impresiei de „făcătură“ şi de geneză convenţională (strict cerebrală) a poemului. O situaţie surprinsă dintr-un unghi revelatoriu este salvată de la propria banalitate de ochiul poetului, capabil să sesizeze abisalitatea în gratuitate şi fâlfâirea poeziei deasupra oricărei întâmplări. Un superb fenomen de refracţie deviază, aşadar, linia dreaptă a privirii către semnificaţia lirică surprinzătoare: „Un bărbat intră duminica pe poarta unui azil şi/ caută salonul 12 în care aşteaptă o bătrânică./ El scoate întotdeauna o hartă a Moldovei. Bătrânica/ aşează pe hartă din loc în loc/ bucăţi uscate de pâine“ (în Mesagerul).

Pentru Aurel Dumitraşcu – unul dintre optzeciştii care stăpânesc, într-adevăr, arta de a ajuta discursul poetic să se realizeze, în desfăşurarea sa, ca act de repetată re-cucerire a figuralului, în fireasca dependenţă de tehnica aşa numitei „răpiri a plasticităţii“ – poezia a luat, treptat, înţelesul de unic procedeu de rezolvare a conflictului cu destinul.