Volumul de debut în poezie al lui Aurel Udeanu – Femeia din creierul fiecăruia (Editura Brumar, 2008) - este Alcătuit din poeme lungi, întinse pe mai multe pagini şi care seamănă, fiecare dintre ele, mutatis mutandis, cu o clădire barocă: o structură masivă ce creează, prin formele sale variate, impresia de revărsare a materiei. După ce te obişnuieşti cu obezitatea textelor lui Aurel Udeanu şi, respectiv, cu procedeele sale de construcţie – exagerarea, discursivitatea, şarja, sarcasmul, intertextualitatea, parodia cu valenţe licenţioase, pestriţele acumulări verbale, binevenitele accelerări de ritm pe parcursul unor largi ocoluri retorice şi închegarea lentă a viziunilor în mod preponderent ludico-fanteziste, – efortul lecturii este răsplătit de bucuria generată de nenumăratele secvenţe regizate cu dexteritate şi care fac dovada unui puternic talent poetic. Mesajul acestei cărţi – o carte a cărei ironie se află, pe muchie de cuţit, între vulgaritatea greu de acceptat şi o indubitabilă frumuseţe lirică – este susţinut de o atitudine barocă potrivit căreia voluptăţile oferite de trupul ispititor al femeii sunt unica modalitate prin care teama de moarte poate să fie, temporar, dată uitării.

Tot de factură barocă sunt şi contrastele dintre idealitatea femeii, ce se identifică, în imaginaţia debordantă a poetului, cu Geea şi chiar cu Feminitatea (Yin) ca principiu cosmic („sexul tău în care începe şi se termină universul”, p.59, „şi merg şi merg aşa prin tine fictivă dezirabilă/ vaginul tău ca un cosmos cosmosul ca un vagin” p.93) şi turpitudinea femeii concrete a cărei menire este redusă la sexualitatea fără saţiu („ce dacă are ciclu/ are excreţie micţiune/ câtă vreme mă ajută să cred/ că odată intrat în ea/ voi părăsi pentru totdeauna acest infern/(…)/dacă ea îmi cere să-i duc oliţa i-o duc/ dacă ea mă pune să-i spăl chiloţeii i-i spăl/ dacă ea îmi ordonă să mă duc la 2 noaptea/ să-i cumpăr tampoane mă duc şi-i cumpăr”, p. 34, „las la o parte faptul că mai trebuie să mergi/ şi la toaletă”, p. 54); cel dintre statutul ei de izvor al vieţii şi, totodată, şi al morţii, sau, pe de altă parte, distanţa calitativă dintre condiţia sa de obiect al profanelor plăceri carnale („cu capul sprijinit în podul palmei/ cu genunchiul îndoit sub tine/ cu foliculina dându-ţi pe dinafară/ tu stai vaporoasă semideschisă ca o carte/ şi mă somezi cu privirea/ să sosesc între coperţile/ tale’’, p. 92) şi aceea de posesoare a unor magice virtuţi renovatoare, înrudite în esenţa lor cu cele maternale: „ia-mă din frigul acesta cosmic/ ia-mă şi ascunde-mă pe mine de mine în tine/ restituie-mă mumei mele geea/ naşte-mă din nou la urma urmei/ dă-mi moartea mea pe care o merit întrucât exist şi te privesc// pe tine – crucea mea/ interminabilă de carne!” „vino şi îngroapă-mi angoasele meschine/ în zăpada pufoasă a cărnii tale/ şterge albeşte cu sânii tăi opulenţi orbitori de albi/ trecutul meu indigest monarhia insomniilor mele negre fără motiv/ mătură-le fă curat în mine ca-ntr-un poem hivernal de esenin/ şi naşte-mă din nou/ naşte-mă perfect şi absolut/ lipsit de acest trup cum altădată:/ doar o idee abia înmugurită/ în capul lui dumnezeu!” ( p.112).

În acelaşi orizont al contrastelor se înscriu şi oscilaţiile calculate (şi ostentative) ale subiectului liric între tandreţe – o tandreţe maliţioasă – şi nihilismul direct, nestilizat; între metafizica implicând o orgolioasă ipostazierea demiurgică şi, implicit, şi androginică („în fiecare clipă fiecare dintre noi/ suntem fără să ştim dumnezeu”, p. 8; „sexul tău în care începe şi se termină universul/ nu se află nu s-a aflat şi nu se va afla niciodată/ între coapsele tale:/ el se află doar în creierul meu discreţionar omnipotent”, p. 59) şi umilinţa acuplării („Trebuie să ai mustrări de conştiinţă./ în timp ce tu te zvârcoleşti contorsionezi între aşternuturi/ poate că şi eu mă zvârcolesc contorsionez odată cu tine/ iau în posesie latifundiile nimicului” p. 43); între felurite situaţii ridicule şi chiar stupide („ce simt eu cu chiloţeii tăi cu aţişoară/ melancolic învârtindu-i pe degete/ jucându-mă cu ei/ după ce tu mi i-ai zvârlit în braţe/ să-i miros”, p.16) şi ridicarea „explorării” sexuale a trupului femeiesc la rangul unei călătorii spre ţinuturi „mai ospitaliere” aflate într-o altă dimensiune şi unde va putea să dea mâna cu Dumnezeu: „trebuie că fanta tunelul cu care tu/ ai fost prevăzută acolo între coapse/ prin ea mă voi furişa din acestă lume/ voi naviga spre ţinuturi mai ospitaliere mai faste/ voi trece în altă dimensiune/ voi da mâna cu dumnezeu/ mă voi întreţine cu el despre creaţia/ care i-a scăpat/ de sub control”, p.39). Într-un alt text, călătoria în interiorul femeii se asociază cu o surprinzătoare valorificare a toposului diurn al Arcadiei, în termenii înfiorătoarei anti-teme, ca ţinut – de carne – unde singurele vieţuitoare sunt aligatorii nimicului: „poftim! sunt în chilia în delta dintre coapsele tale./ cu chiu cu vai imaginaţia mea mă duce în arcadia:/ în jurul meu cât cuprind cu ochii/ doar carne un ocean sumbru de carne/ nu tu nuferi nu tu egrete/ nu tu zâmbete nu tu cer/ (…) / în faţa în spatele în drepta în stânga mea un cerc/ şi-n largul lui cu fălcile larg deschise/ aligatorii nimicului” (p.65). Nu lipsesc din această carte nici proiecţiile rabelaisiene ale dorinţelor sexuale, ca povară a gândirii („curg căruţele pe şesul trupului tău/ trag după ei din greu boii povara gândirii mele./ boi costelivi ca vai de ei anacronici ciolanele le ies prin piele/ mai cad şi în genunchi se ridică până la urmă/ bicele le sărută nemiloase spinarea” – p. 87), şi ale infernalelor „munci nocturne” ale bărbaţilor: „cum se face noapte în intelect/ bărbaţii intră în şut/ în schimbul 3// cu picamerul pe umăr/ cu târnăcopul în mâna dreaptă/ şi lămpaşul în frunte/ coboară cu toţii/ în femei/ (…) / muncesc îndârjiţi bărbaţii/ taciturni fără să crâcnească muncesc/ nu scot un cuvânt/ ai zice că muncesc din ură/ lovesc zdravăn cu târnăcopul /şoldurile femeilor fesele sânii/ strâng minereul tot din acestea/ îl încarcă cu lopeţile umplu vagoneţii/ îl împing cu mîinile pe linie/ la destinaţie (care destinaţie?)” (p.p. 51-52).

Aceste iconoclaste „imnuri” erotice, aceste parodice înscenări – multe dintre ele, onirice – pe metafizica temă subiacentă, pe care am putea-o numi „gâlceava intelectului cu trupul”, sunt dependente de mai multe unghiuri din care este aproximată „înalta” menire a femeii. Respectivele unghiuri se completează unul pe celălalt sub semnul amuzamentului şi al sfidării atât a pudorii literare în materie de imaginar şi limbaj (sub protecţia unor modele clasice – de la Boccaccio şi Rabelais, la textele licenţioase ale lui Verlaine şi, respectiv, la „Povestea poveştilor”), cât şi a feluritelor clişee specifice liricii de dragoste. La o repede privire, se pot descoperi mai multe atitudini care au, de fapt, acelaşi punct de convergenţă. 1. Atitudinea sarcastică. Sexul femeii este numit astru, „ochi cosmic/ deschis aşteptând” (p. 74), motel, triunghi incandescent, savarină, fantă, grotă, cavernă, tunel, „delta dintre picioare”, iar femeia – o „catedrală de carne” „un ocean de carne” un refugiu protector, în baza relaţiei metaforice dintre pântec şi sicriu, sau chiar un salvator „bordei de carne”. Dar să lăsăm textele să vorbească, spre a nu le vesteji printr-o umilă parafrazare: „un foc duduindu-ţi veşnic între picioare” (p. 82); „voi fora adânc harnic toată noaptea/ în carnea ta care n-a auzit de platon./ îţi voi sparge în podul palmelor pepenii posteriori/ pepenii tăi pentru care kant nu există (p. 88); „doamna îşi face un duş îşi pune cămăşuţa de noapte roz/ intră în aşternut lângă soţul ei/ întinde o mână (face ea primele demersuri)/ îl sărută profesională pe gură/ îl atinge acolo unde lui îi place cel mai mult/ şi în timp ce soţul ei/ îi deschide cu grijă frigiderul dintre şolduri/ (frigiderul nu cuptorul cu microunde!)/ ea gândeşte că trebuie să geamă să ofteze/ să-şi dea ochii peste cap să icnească/ să scheaune să schelălăie să suspine/ altfel acesta/ se duce după alta” (p. 61). 2. Atitudinea parodică. Hipertextul vulgarizează, dincolo de limita decenţei, ofertele hipotextului. Aurel Udeanu parodiază, urmându-l pe Cărtărescu în această privinţă, versuri arhicunoscute din poezia lui George Bacovia, Lucian Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”), Eminescu sau Nichita Stănescu. Trebuie precizat faptul că Aurel Udeanu, spre deosebire de Mircea Cărtărescu, utilizează parodia într-un portativ licenţios, ca să nu spunem că atitudinea sa ludică frizează chiar exprimarea pornografică aflată, în ultimele două decenii literare, în mare vogă: „sunt câţiva trandafiri în sexul tău iubito/ înfloresc chiar pentru asta am venit să-ţi spun/ m-a trimis sfântul/ g. Bacovia” (p. 37); „eu nu-ţi consum savarina ce-ţi tronează între coapse/ şi nu-ţi mănânc/ cu ochii cireaşa ce mă aşteaptă/ veşnic/ pe sâni pe abdomen pe şolduri ori pe fese./ pofta altora/ excavează din tine şi mută în ei înşişi/ ceea ce oricum aveau dintotdeauna/ dar eu/ eu cu pofta mea sporesc a ta dulceaţă/ şi-ntocmai cum un copil dus la cofetărie pentru/ prima oară/ nu se satură ci implorator/ doreşte şi o altă şi o altă prăjitură de ziua lui/ aşa îmi doresc şi eu să rămân între coapsele tale/ singur umil neştiut de nimeni”… (p. 72); „totu-n tine se ascunde deşi nimic nu se ascunde/ eşti în trupul tău peste tot peste tot şi pe niciunde./ e prăpastie cavernă? e ocean în a ta carne?/ nu e minte să priceapă totu-n tine doarme doarme./ căci e-n tine-un întuneric ca în ziua cea dintâi/ geaba palmele-ţi faci cruce dinainte ţi le pui./ (...)/ dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi în creier, iată-l/ cum din vulvă face mumă penisu-i devine tatăl.../ punctu-acesta de mişcare pâlpâind ca ochiul pumii/ este rege fără margini deşi sclav este al humii./ (...)/ şi acum şi-n veci şi mâine colonii pofte-mi pierdute/ vin în vulva ta vin aprig pe cărări vechi cunoscute/ şi în roi întunecate vertij în rut gâfâit/ sunt atrase-n grota-ţi neagră toate de-un dor de murit’’ (p. 17). O asemenea parodie derivă, paradigmatic, din acele texte pornografice care-i încântau pe unii băieţi aflaţi la vârsta pubertăţii, altădată, când nu existau internetul, feluritele programe porno de la televizor şi când fetele încă mai acordau castităţii necesara importanţă etică (nu mai aducem în discuţie milenara valoare spirituală a curăţeniei trupeşti).

Nu lipsesc nici referinţele sau aluziile la textele biblice, răstălmăcite în aceeaşi cheie desolemnizantă, minimalistă: „astă seară vei fi cu mine în rai!/ astă seară te voi duce cu mine... (o să vezi tu unde!)” (p. 69); „dacă humei mele nu i-ar fi uneori poftă de huma ta” (p. 59). 3. Atitudinea idealizantă. Oferim un singur exemplu, în care Aurel Udeanu, folosind ca model rostirea biblică şi, în acelaşi timp, anumite secvenţe din „Cântarea Cântărilor” reprezintă liric ispitirile emanate de feluritele părţi ale trupului feminin: «”avem palate dulci somptuoase între noi”/ promit coapsele tale flexate/ desfăcute larg aristocratice dinainte-mi;/ ,,cine intră o dată între noi/ nu trebuie să mai iasă vreodată/ să se întoarcă/ în infern.// „am fântâni răcoroase în mine/ cu apă limpede cum cristalul/ am capre negre jucându-se acolo sus pe ţarcuri”/ clamează muntele lui venus a cărui proprietară eşti/ (…)./ „avem cireşi înfloriţi ciripind în zori pe ram/ acolo unde te vom duce noi”/ îmi spun pupilele tale dilatate luându-mi mâna/ şi introducându-mi-o între pulpele tale pufoase” (p.p. 71-72, s.n.). 4. Atitudinea mitologizantă concretizată în varii proiecţii gigantice ale trupului femeiesc: „zadarnice coapsele tale lungi pînă în casiopeea/ până-n orion epsilon andromeda” (p. 95), „beau munţii beau câmpiile ţâşnite din doamna/ beau brazii beau grâul/ beau vulturii beau ciocârliile/ beau râurile beau pietrele/ moluştele băloase ţestoasele scorpionii viermii cleioşi îi beau/ pe toate câte în lumea asta există/ le beau doamne din doamna uitând în tot acest timp/ cu desăvârşire de tine ignorând că le pot bea/ doar întrucât tu mi le pui/ la dispoziţie” (p. 156). Atitudinea antipoetică, vizând amoralitatea structurală – cum ar spune Julius Evola – a femeii („iar tu alături c-un trandafir aprins în mână/ de zor îţi freci/ clitorisul”, p. 18), a femeii ajunse pe culmile feminităţii sale ce se înrudeşte cu feminitatea ţărânii, a naturii, încât nu-i pasă cine este „lucrătorul” (subiectul corelativ al cuplului), şi atitudinea sceptică, pesimistă, cioraniană, susţinută de un umor negru: „astfel mă vor întâmpina viermii/ când îi voi vizita eu în ziua aceea/ acolo în apartamentele lor imperiale subpământene/ unde nu mai există trecut şi viitor/ facere şi desfacere de coapse” (p. 42).

Viziunea ironică a lui Aurel Udeanu are, totuşi, acoperire să-i zicem metafizică şi o puternică fervoare imagistică în linia poeziei onirice. Receptarea erosului cosmic, într-o cheie parodică, ce vizează adesea grotescul, retorica fermă şi bolovănoasă, amintind de stilul poeziilor lui Ion Gheorghe, şi, de asemenea, simţul camuflării sacrului în profan şi al magicului (magia corpului femeiesc şi a sexualităţii) aparţin unui poet ce stăpâneşte foarte bine discursul şi care are vocaţie de inaugurator în poezia erotică – în varianta ei de ultimă oră. Un poet faţă de care „ultramoderniştii” tinerelor promoţii literare se află în eroare, ignorându-l.