Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit

Opera lui Ion Cristofor cuprinde opt cărţi de poezii, eseuri, studii, interviuri şi traduceri, în total peste douăzeci  de volume. Debutul (În  odăile fulgerului)  s-a produs repede, în 1982, la Editura Dacia. Alegem din acest volum poemul  ,,În tăcere îţi inventezi inima”, spre a sublinia, între alele, frumuseţea dicţiei poetice şi a imaginarului care absoarbe, în conţinutul său elegiac, felurite elemente de factură livrescă (scriptoriu, smarald, pergament, peniţe): ,,În cereştile scriptorii se scrie cu sângele meu acum/Se aud din oraş mortierele meteoriţilor/ Fructe sau capete de îngeri bufnind pe caldarâm/ Câinii lătrând în palate pustii/ Sub norii de marmură statuile fumegând decapitate.// Singura ta dovadă că exişti/ E părul ei arzând ca o flacără/ Pe străzi de smarald/ Neliniştea pieptănându-mă, foşnetul de pergament în care/Cu morţii regi mă confund.// Îndepărtatele, palidele stele nu se mai zăresc/ Luminile lor mai întârzie în ochii unui muribund.// Sărac eşti în lumina fulgerului/ Tu ce asculţi la o fereastră deschisă/ Privighetoarea cântând în solemne pajişti/ Visate de cel orb.//Se aude cum cade roua în infern/ Un scârţâit imens de peniţe cutremurând cerurile/ (În cereşti scriptorii se scrie cu sângele tău acum.)/ Cu braţul întins în flacăra rece a aerului/În tăcere îţi inventezi inima”.

Metoda lirică din volumul de debut, o metodă ce se concretizează într-o scriitură limpede, de o impecabilă acurateţe, este continuată în următorul volum Cina pe mare (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988) şi, parţial, şi în Marsyas (Editura Dacia, 2001). Cităm, spre exemplificare, două fragmente din poezia ,,Cina pe mare”: „Am fost neliniştitul ucenic al vântului,/Maestrul pulberii drumurilor/Tovarăş huhurezului în catacombele imaginaţiei/Am fost contemporanul  acestor nori/În care sporovăiesc mefistofelii după-amiezii/(…/)Se cuvine să binecuvântăm această ultimă cină pe mare/Cu pâinea şi vinul pietrificate pe mese/În sunetele trompetelor vântului/ Sărutaţi de acest iudă al aparenţelor care te-ndeamnă/A-ţi descrie capul rostogolindu-se pe treptele versului/Îmbrâncit de aceşi pitici hohotind/Să pluteşti (o, soare nocturn – cap al lui Orfeu lapidat)/ Pe tăcutele fluvii ale poemului”. Textul  dobândeşte o greutate specială prin referinţa la capul plutind pe ape al lui Orfeu. Imaginea este preluată din ,,Moartea lui Orfeu” (Ovidiu, Metamorfozele), care ne-a lăsat „informaţia” potrivit căreia lira şi capul lui Orfeu, după ce cântăreţul a fost lapidat, au plutit pe ape, cântând, până la Lesbos.

O notă specială a poeziei lui Ion Cristofor constă în împerecherea vibraţiei emoţionale cu insertul livresc. Apelul la anumite situaţii şi personaje (mitice, biblice, literare), precum Orfeu, Eva Iisus,  Iuda, Mefistofel, (şi altele), are o dublă menire: de detemporalizare şi de resemnificare a contextului  cotidian ce se lasă, astfel, ispitit/ tensionat de o altă ordine: aceea a realului imaginar. Nu este vorba de o încercare de remitizare a realului, ci mai degrabă de  o strategie de care poetul are nevoie în ,,procesul”  îmbinării reacţiilor afective cu o febrilă fantezie ideatică. În sistemul său poetic, un sistem ce implică receptarea lumii printr-o gândire cu două filtre, spontaneitatea şi luciditatea, reprezentările frustre şi cele livreşti contribuie, în mod egal, la convertirea fiorului liric într-o stare de spirit: «Trec  nourii ca sfincşii tăcuţi deasupra oraşului/umbrele apusului se izbesc de rarii trecători/ solemnă se retrage seara în ochii idioţilor/ când soarele nu-i decât un cap de rege barbar în care graurii cântă/se aud în curând broaştele croşetând părul frumoaselor ofelii/ împrăştiind răgetul leului în pustiu/ vuietul mării îndepărtate.// Coboară steua în alcoolul vecinului/înnebuneşte saxofonul în burta unuia de la parter/copite de inorogi ce urcă scările grăbiţi/sau poate mai auzi merele putrezind în paradis/deasupra şarpelui retras lângă sexul evei/surâde diavolul la naivitatea versului acesta şoptindu-ţi e bine/a avea înţelepciunea cârtiţei a trăi în tovărăşia izvoarelor/a asculta homerii ţărânii orchestra roşie a frunzelor/târâtă toamna pe caldarâmul oraşelor/în timp ce-ţi răsună toba insomniei în pielea tăbăcită de vânturi/să taci să-ţi mesteci cafeaua ca sângele unui înger decapitat/într-o piaţă unde mai trec zeii cu flaute/şi capul tău e un pepene verde/într-un morman adus din bărăgane prăfoase/de aceşti perceptori ai melancoliei spunându-ţi /,,trec nourii ca sfincşi tăcuţi deasupra oraşului”...»  („Trec norii ca sfincşii tăcuţi”, în Cina pe mare).În principiu, poemele se derulează în spiritul unui simultaneism  reciclat, supus unei discipline interioare, aşa cum o dovedeşte reluarea  motivului ,,capului”, în textul de mai sus, reluare menită să reîmprospăteze şi să sporească  tensiunea viziunii.Un simultaneism mutat din grădina avangardiştilor în livada (neo)expresionismului caracterizat prin aşa numitul echilibru dintre emoţie şi intelect. Ion Cristofor stăpâneşte cu măiestrie tehnica juxtapunerii unor elemente disparate, fără legătură – una făţişă – între ele, a saltului de la un ,,obiect” la altul, a schimbării rapide a unghiurilor din care este receptată realitatea, obţinând, în felul acesta, remarcabile efecte lirice aflate sub semnul abundenţei imagistice şi al unui autentic freamăt lăuntric.

Începând cu volumul  Marsyas, tematica  poeziei lui Ion Cristofor se deschide tot mai mult către ofertele poeziei civice. Poeziile din această categorie alternează cu cele de orientare metafizică, poetul având înclinaţii speciale pentru valorificarea unor asemenea stări. Felurite elemente, unele prin simbolistica lor difuză, altele prin nocturnitatea înţelesurilor ( fantome, himere, fluturele cap-de-mort…), conferă imaginarului, în această latură a sa, o distincţie aparte, inconfundabilă. Înseşi  artele sale poetice, în care se mizează pe o dramatică suprapunere a celor două euri, eul poetic şi eul empiric, şi, respectiv, a  celor două ipostaze cu valenţe diferite, ipostaza lirică şi ipostaza existenţială, beneficiază de un substrat metafizic.Chiar şi atunci când materia lirică este instrumentată după cerinţele ingeniozităţii  sau într-un regim de factură onirică, poetul ştie să fabuleze în aşa fel încât să evite postura de poeta artifex: ,,Trap, trap,  se auzea foarte clar (nu, nu era, vă asigur, un cal) inorogul urcând treptele scării interioarea./(…)/ Intră, în sfârşit, într-o încăpere; priveşte împrejur. Se opreşte o clipă în faţa domnului ţeapăn ce-şi bea cafeaua, citindu-şi ziarul. Silabiseşte câteva titluri“. Scutură din cap şi dă de câteva ori cu copia lui de eben în podea. Ca din senin răsare din covor un trandafir alb.  «Da,da», scutură bătrînul domn din cap. Dar inorogul nu mai era acolo. Într-o clipă a înşfăcat tânara ce dormea goală pe sofaua verzuie şi-a dispărut cu ea în fluviul din oglindă.  «Da,da», auzeam vocea bătrânului din apartamentul de alături şi aveam ciudata impresie că el imi citea poezia pe măsură ce o scriam. De nu cumva cel care o scria era chiar bătrânelul…” („Inorogul”, în Marsyas).  Nici volumele  Angore et taedio (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009) şi Cine a dat foc Romei ? ( Editura Dacia, 2010) nu duc lipsă de texte splendide: despre povara singurătăţii (,,Iar uneori în după-amiezile de melancolie/singurătatea ca o femeie scăpată de la casa de nebuni/aleagă prin târg pe străduţe îndoielnice/cu capul tău înfipt într-un par”; ,,După-amiezi de melancolie” , în Cine a dat foc Romei), despre tristeţea izvorâtă din luciditatea umană  sau despre paşnicele raite, prin oraş,  ale morţii: ,,Moartea se suie pe biciclet/să dea o raită prin oraşul acesta provincial/plin de lucruri prăfuite de cărţi şi de fiinţe uzate// Ai spune că e  domnişoara bătrână din colţul străzii/sau doctorul chirurg retras cândva la pensie// şi toate lucrurile şi oamenii privesc calmi la trecerea ei/doar graurii din salcâmul îngălbenit/ dau un oarecare semn de nelinişte …; ,,Pe bicicletă” ). Poemul ,,Câteva cuie ruginite”, din Cine a dat foc Romei ?, încheiat cu versurile ,,În palmă aveam cîteva cuie ruginte/şi ultimele luminiţe rătăcite prin nori ‘’  aminteşte, deopotrivă, de ,,Az’ noapte, Iisus” (de Radu Gyr) şi de poezia ,,L-am lăsat de-a trecut”, de Vasile Voiculescu. În poemele civice, mai ales cele din Cine a dat foc Romei?, ironia şi revolta, se contopesc în  triste – şi efervescente - pamflete sarcastice: ,,E bine să nu scrii niciodată despre bestii/despre şarlatanii politici despre bancheri şi vânzătorii de armament/despre criminalii cu ştaif ce otrăvesc apa râurilor/despre demagogii aflaţi în campania electorală” (,,Sfaturi către un tânăr poet”). Acurateţea scriiturii, originalitatea şi profunzimea problematicii abordate şi, de asemenea,  savoarea rostirii lirice sunt atuurile unei poezii, într-adevăr, valoroase.