Ştefan Drăghici (II)
de Mircea Bârsilă
Enumeram, în numărul precedent al revistei, câteva dintre procedeele utilizate de Ştefan Drăghici în volumul Un rebel mai puţin (Editura Eminescu, 1997): deformarea ,,după voie a realităţii, combinaţiile de imagini, de perspective şi atitudini auctoriale, sfărâmarea în fragmente a unităţii textului şi asumarea dificultăţilor unui discurs ţesut, totuşi, cu migală (,,şi credeam că măcar pe lumea cealaltă e linişte/staţi aşa oameni buni realitatea-i o baltă înverzită nu veniţi cu de astea/la mine şovăitor dar serios naiv şi/tiranic traversez de pe-o parte pe alta o zonă colcăind de vampiri şi de/dricuri mă emoţionează-ndrăzneala n-o suprim ba adaug şi niscaiva/ fleacuri o socotitoare pe care oricum nu poate nimeni lucra/firul cu plumb rătăcitul pana de gâscă/îi învăţ pe ceilalţi să citească/mă închin// versurile mele-s făcute doar pentru mine/duşmanii se bucură// peste hăurile ameţitoare rău prevestitoare şi seci porumbei şi-alte/alea trist bate pendulul neânduplecat şi exact/ mă-nfior printre socotitele-mi clipe adăugând noi sminteli/ am scos sabia totul e natural gangurile latrinele hainele numai zdrenţe - p.28).
Aceste procedee sunt întrebuinţate şi în cel de-al doilea volum de versuri intitulat Dig şi speranţă (Editura Crater, 2000) şi în care atitudinea vitalistă conţine adesea ceva contrastiv, care o tensionează, după cum stările din categoria celor negative ascund în pliurile lor, aici şi acolo, câte-o licărire însărcinată să atenteze la negativitatea viziunii. Aşadar, stilul său implică rupturi, aglutinări şi juxtapuneri ,,anarhice - menite să producă şi să susţină ,,spectacolul scriiturii: un spectacol ,,relativizat în aşa fel încât, în textele cele mai bune, este greu să sesizezi ceea ce este regizat şi ceea ce ţine de hazard: ,,încordaţi şi obosiţi serbăm/şi astăzi ziua poetului/se destupă şampania/sperietoarea vine din urmă vrea să petreacă şi ea ziua-i senină/totul pare concret/deodată pozele încep să zâmbească orizontul se dilată/se sparge/marea e de gradul şapte vântul suflă atenţie cu o sută pe oră/se stabilesc între noi obiective se caută noi surse/recorduri/ (....)/ imaginabilul iese din sfera comună/ unii ţipă înjură nu disting/privind în sus poetul se lansează în noi teorii care tot aşa de uşor/ se dizolvă ce neplăcut/în sală oratorul şi scheletele-public/ biblioteca-i pierdută/ bibliotecarul şomer/în curând şomer şi poetul/ai să mă cauţi sunt sigur că ai să mă cauţi/ sfredelitoare vorbele poetului imprimă strădaniei consistenţă/strofele picături de ceară se preling pân la bază/te frig/cititorii pocnesc din degete nu chiar de bine vorbesc cine-i mai ştie//constatare nici o carte întreagă/doar cum v-am spus jocul de-a răbdarea/sărăcie lucie idei multe/atâtea pete albe/halucinaţii şi viitorul un fel de candidatură ratată/fiecare pe limba lui în vâltoarea încurcăturilor singur/atât de singur/poetul acum ridică zidurile cetăţii pietruieşte străzile şi/pune semne de circulaţie(Dig şi speranţă, pp 35-36). În mod imprevizibil, poetul îşi schimbă repede măştile, trecând de la o atitudine la alta, de la atitudinea pseudo-ludică şi, implicit, pseudo-euforică la aceea de factură pseudo-evlavioasă, şi de la trăirea directă a realităţii prin simţuri, la reconstituirea ei reflexivă, într-un text cu o structură de tip caleidoscopic.
Un loc aparte în poezia lui Ştefan Drăghici îl deţine ştiinţa de a ignora frontiera dintre realitate şi ficţiune, dintre poza boemă (.,,înc-o stacană băiete asta nu-i viaţă e bătaie de joc - Un rebel mai puţin, p. 21), o poză autoironică, şi gravitatea generată de feluritele revolte existenţiale şi de arderile trăite în ,,paradisul tragic al solitudinii. De asemenea, Ştefan Drăghici ştie să detalieze şi să fructifice atât oscilaţia între iluzie (speranţă) şi neliniştile cu valenţe obsesionale, între dezgustul în faţa realului derizoriu şi încrederea în propriile viziuni de tip compensatoriu, cât şi relaţia subiacentă dintre poezie şi proză, dintre improvizaţia concretizată în flasch-uri şi reflecţiile insistente unele de facură civică, altele meditative: ,,meditativ combinativ singur botezat cu luciditate/în biblioteci ca acasă/despre altele în plăcuţele cerate de la marea cea mare/de-aici încep şi problemele interpretării nălucirile visul acela căruia/paznic i-ai fost judecata/paznicul în gheara-i stupidă speriat că va/trebui să explice absenţele zâmbetele de complezenţă privirea spartă în/rest lumina foarte multă lumină întărind pe cel slab înghiţind distanţele/armonizând gânduri străine/(
)/ confiscaţi de observaţii firave împingându-ne meditând/îţi cunoşti starea blestemul anilor petrecuţi corespondenţa cenzurată/ţi-ai înghiţit speranţa precum saliva amestecată cu praful provinciei/actor distribuit doar în roluri ingrate/şi-o să uit rateurile/şi-o să cred nevăzutele şi-o să le comentez cu cârcotaşul de jurnal (pp 27-28).
Dacă în primul volum îmbulzeala imaginilor, sub semnul aşa numitei imaginaţii fără fir, inducea impresia unei spontaneităţi rebele (,,ce plimbări o să tragem pe străzile pline de praf/de gunoaie şi găurite din loc în loc de boli incurabile ochiurile/de apă sunt presate laolaltă cu găinaţul de pasăre în rest cum e scrisu/ înaintăm printre multele griji ne-nşelăm şi dăm ghionturi/pierim/prin subsoluri nici nu ştii ce mai e/ce găseşti suişul din nevoia/ purificării cu un lift ruginit din lumea umbrelor/se întind aplauze puternice/prelungite n-auzim nu-nţelegem/nu vorbim aşteptăm mi se face lehamite/ gânduri/categorii de gânduri clipocind iar zeiţele răzbunării încingând/bezmetice hora plătim/plătim cu toţii/moneda calpă şi nesfârşitele patimi răbdarea şi aducerile aminte - p. 20), în cel de-al doilea volum este evidentă orchestrarea cerebrală a textelor.În acelaşi timp, ironia este asumată în spirit postmodernist, adică ostentativ, spre a ilustra, parcă, observaţia lui Cornel Regman referitoare la poetica postmodernismului, în care vedea, în primul rând, ,,o victorie a teribilismului asupra literaturii convenţionale. În fragmentul următor unde Ştefan Drăghici mizează şi pe efectele rimei interioare - perspectiva ludico-ironică trimite la minimalismul programatic din poezia lui Mircea Cărtărescu: ,,orizont împovărat de dorinţe peste tine cineva presară seminţe şi te/perpelesc încornoraţii altfel cu ei eşti ca fraţii eu privesc de departe şi/trist viaţa ta de artist te ciupesc de fund şi de ţâţe joacă-n jurul meu/ fâţe/o să vă pun faţă într-o dimineaţă să-mi purtaţi noroc/să-mi daţi în ghioc o să porţi coroană şi lanţuri grele perle/coliere inele spânzurată vei fi de cercei poţi face cu mine ce vrei(p.47).
Preferinţa mea se îndreaptă spre acele texte în care discontinuitatea se desăvârşeşte într-o ,,încâlceală seducătoare şi unde aparenta dezordine are drept consecinţă un impresionant freamăt lexical şi semantic. Spre acele texte alcătuite din divagaţii şi din fulguraţii de o consistenţă variabilă şi care transmit cititorului o stare aidoma celei iscate de contemplarea unor nori agitaţi.
|
|