Gabriel Stănescu a început să publice în revistele literare cu câţiva ani buni înaintea colegilor săi de generaţie. Şi, totuşi, în mod surprinzător, debutul său editorial s-a produs abia în 1984 cu Exerciţii de apărare pasivă (Ed. Albatros).

Volumul a fost primit foarte bine de critica literară. Discursul poetic al lui Gabriel Stănescu era orchestrat cu precizie, iar luciditatea auctorială beneficia de o ironie blândă şi de o melancolie care, în poezia ,,Discurs împotriva metodei’’, aminteşte de rafinatele melancolii ale lui Petre Stoica: ,,Ce an a fost şi anul acesta ce evenimente/Precipitate câştigând în inconsistenţă ce raţionamente futile ce/Vară aridă ce cheltuială sensibilă a conceptelor/Roase de vânturi meschine l-am descoperit/Pe Confucius am găsit un oarecare rol al poziţiei/Astrelor în viaţa particulară am asudat am/Tăcut am trăit cum se zice (Există oare altceva/Mai bun de făcut?) tot mai absent tot mai/Trist în de sine expiat şi supus mi-am amintit/Tot mai puţin de mine m-am risipit în/Hazardate descrieri am sperat am crezut/ Am râvnit la bunăstarea aproapelui în februarie/S-a prăpădit tata’’ (30). Un alt text face dovada unei atente lecturi a poeziei lui Virgil Mazilescu: ,,Învaţă de la vechii greci armonia/Genii nu nasc pe străzi mofturi mondene/Trec camioane încărcate cu sticle de bere/Unde se duc oare?/Părerile sunt şi în această privinţă împărţite/Cert este însă că lumea bea bere/ E vară şi-un ţânţar puturos muşcă pe-aproape /Poftele prind miez într-o coajă bolnavă/Dar tu care ştii atât de bine toate acestea/Învaţă de la greci armonia’’(,,Curs universitar’’).Am selectat aceste texte spre a evidenţia implicarea conştientă a lui Gabriel Stănescu în actul poetic, în acord cu principiile – din categoria celor perene - ale poeziei moderne. Lexicul de factură tranzitivă, verva, abilitatea în ceea ce priveşte aranjamentul imaginilor, percepţia directă a realităţii cotidiene şi acurateţea discursului erau dovezi peremptorii ale unui talent de excepţie.

Următorul volum - Împotriva metodei – apărut tot la ,, Albatros’’, în 1991, fusese predat la această editură încă din 1985. Volumul – cu un titlu ambiguu! – conţinea versuri ,,dubioase’’ de genul ,,Trecutul ne este ascuns viitorul este incert/(….)/Învaţă să crezi în viitorul cu ochii în lacrimi’’ (,,Învăţături către delfin’’) şi chiar şi texte ,,inacceptabile’’, aşa cum sunt şi acestea două, unul despre părerile unei doamne ministru despre artă şi despre utopicii tineri marcaţi de propria lor vocaţie artistică (,,Oameni în beznă printre vitrine prost luminate/Pachetele goale cu iniţialele zilei de ieri/Punctualitatea ştirilor foşnetul ziarelor/Dureri insuportabile care ne preocupă/Conversaţii lâncede în zgomotul gingaş al linguriţelor/Gândul cu care te trezeşti noaptea/ Fuga imaginilor în planul din spate/Şi apoi doamna ministru cu un guler de blană/Scumpă la gât asemuind cultura cu sosul ori garnitura/Are picioarele scurte şi groase şi pe deasupra gust de metale/Străine în gură tocmai vorbeşte cu multă prudenţă/Trecând în revistă absentă grupul celor câţiva tineri/Utopici vizibil marcaţi de talent’’- „Hic et nunc“) şi altul, de asemenea subversiv, scris după modelul rugăciunii ,,Tatăl nostru’’ şi, respectiv, sub influenţa unui bine cunoscut text al lui Eugen Jebeleanu, realizat în aceeaşi cheie stilistică. Transcriem integral poezia lui Gabriel Stănescu: ,,Will Shakespeare Dumnezeul nostru carele eşti şi nu eşti/Ia o piatră în gură dacă vrei să te întorci pe Pământ/Mântuieşte-ne de ură şi scârbă/Facă-se voia ta în chestiunea mult controversată a literaturii/Dă-ne satisfacţie umflă tirajele fă de poţi/din redactori ciocli sau popi de ţară să bată noroaiele/Scoate tu o revistă dacă alţii nu pot/Usucă-ne apucăturile burgheze de preamărire/Ca pe un arbore nefolositor/Hăuleşte de vrei un cântec de foaie verde/ Fă-i pe toţi fericiţi/Cu mierea pe deşte…’’ (,,Et caetera’’).

În 1991, poetul a emigrat în America. Experienţa exilului a dus la o radicală schimbare a poeziei sale, dată fiind radicala schimbare a modului de viaţă, iar numărul cărţilor de versuri a crescut vertiginos. Acolo, în ,,Arcadia’’, utopia sa a luat o întorsătură neaşteptată, încât s-ar putea spune că din patul procrustian de aici a ajuns, în America, în altul asemănător. Date fiind încercările prin care a fost nevoit să treacă, poetul a ajuns la concluzia că absurdităţii sistemului comunist îi corespunde, simetric, absurditatea unei lumi unde experienţa exilului înseamnă, între altele, umilinţă (,,Să vii aici şi să creşti copii făcuţi de alţii/ Să vii aici şi să speli de rahat bătrânii/Abandonaţi de propriii lor copii/Să vii aici şi să cureţi closetele altora/Mai norocoşi decât tine/Să vii aici şi să te vinzi altora pe nimic/Ca apoi să povesteşti cu atâta belşug de metafore/Cum ai descoperit libertatea’’ - ,,Cu belşug de metafore’’, în America! America!), izolare – una insuportabilă, ce duce la asumarea eticii sinucigaşilor (,,Nu am istorie rude cunoscuţi/Doar o genealogie stranie/Ale cărei amănunte le-am uitat cu desăvârşire/Recunosc mi-am ucis singur biografia/Trăind-o în devălmăşie/Experienţă ratată după experienţă ratată/Am devenit pentru mulţi nu incomod ci inutil/Abia acum încep să învăţ/Câte ceva din teribila sibilinica/Etică a sinucigaşilor’’’ - ,,Fără memorie şi dorinţă’, în America! America!, s.n.), alienarea insinuându-se prin intermediul unor îndeletniciri degradante (,,sunt băiatul cel bun la toate/Îndoi cartoane ambalez/ Fac cutii încarc şi descarc’’ – idem) şi, în consecinţă, ratarea ,,pactului cu America’’. Sentimentul înfrângerii [,,Recunosc: toate mi s-au tras de la/Credulitatea mea exagerată aşa/ Am ajuns să las totul baltă/ Şi să vin aici în acest orăşel de/ Provincie. Ispitit de cine? Şi de ce?/ (Ce grozav dialectician e diavolul!’’) - în America! America!] , teama de ratare, sub semnul coşmaresc al condiţiei de emigrant fără noroc (,,Într-un mic apartament de la etaj locuim de aproape un an/(…)/Rare sunt week-end-urile în care nu ne certăm’’ - ibidem) generează, deopotrivă, mâhnire, revolte civice şi existenţiale şi chiar şi fulgurante nostalgii :,,Noiembrie târziu nimic nu mai e cum mi-am închipuit/America tuturor sensurilor şi a tuturor cuvintelor nerostite/Pluteşte în derivă spre cealaltă Americă a experienţelor/ imediate/America:5 dolari pe oră/America: o Toyota veche/America: datorii mobilă uzată iluzii în vântul din Sud/Toate imaginile de acasă se risipesc treptat/În zgomotul micii tipografii/În timp ce încerc să învăţ pe degete umilinţa/E toamnă târzie aici în Georgia cad frunze sângerii/Peste automatele de răcoritoare/Cât vezi cu ochii numai pământ roşu şi păduri de pin/Duc mâinile la ochi îi închid şi încerc să-mi amintesc/Cum erau zăpezile de mai an de acasă…’’- ibidem). Treptat, nostalgia ţării natale prinde contururi tot mai consistente.Observaţia lui Constantin Abăluţă referitoare la pendularea sufletească a lui Gabriel Stănescu între cele două lumi este cât se poate de exactă: ,,Prins între nefericita lui ţară de baştină şi America tuturor iluziilor, ca între Scylla şi Caribda, poetul, asemeni unui păianjen negru, îşi ţese plasele din substanţa disperării ambivalente şi le proiectează, cu gesturi febrile însă bine stăpânite, asupra întregii lumi. Căci vocaţia lui este umanismul şi unica temă a poezei sale este umanul mutilat şi însângerat, spiritul constrâns de vremi potrivnice’’. (,,Biograficul ca epură a lumii’’, prefaţă la Când acasă nu mai este acasă ). Sub acest aspect, acela al revoltei în faţa umanului mutilat, atitudinea lui Gabriel Stănescu face pereche, în poezia noastră de azi, cu furioasele rechizitorii lirice semnate de Ion Zubaşcu. În plan mai îndepărtat sunt vizibile răzvrătirile antiutopice ale lui Garcia Lorca ,,consemnate’’ în ,,Poetul la New York’’, cele geobogziene şi cele ale beatnicilor (în momentele lor ,,serioase’’), în frunte cu Allen Ginsberg – autorul ,,whitmanianului’’ poem despre America.

Problematica în discuţie poate fi găsită, în rezumat, în frumosul poem ,,Eu Spinoza şi lentilele de contact sau cum se poate întemeia o nouă etică’’, un poem ce se deschide atât spre lirismul intim, precum cel din „scrisorile“ poeţilor Esenin şi Salvatore Quasimodo, cât şi spre drama de tip nou a robotizării existenţei. Desigur, textul lui Gabriel Stănescu, construit tot pe tema destinului tragic, are personalitatea sa lirică şi activează multe dintre excepţionalele competenţe ale autorului în materie de poezie: ,,Presimt că nu voi mai veni la cină în seara asta/Nici anul ăsta şi poate că nu voi mai veni niciodată mamă/Sufletele nu prin arme sunt învinse ci prin iubire/Aşa s-a exprimat într-o seară de toamnă Dl. Baruch/În timp ce ne întorceam per pedes de la şlefuitul lentilelor/Asta a fost de mult şi cum nu este permis să vorbeşti/Despre ceea ce nu-ţi mai aduci aminte/Aş vrea să te întreb dacă ai mai fost la mormântul tatei/L-am visat noaptea trecută îmi făcea parcă semn cu batista/De pe puntea vaporului cu care venise-n America/Azi am vrut să-i dau de pomană dar n-am avut cui/Să nu-mi porţi de grijă mamă lucrez cu un robot/Aproape că ne-am împrietenit cu toate că mâinile-mi sunt mereu/Pline de ulei negru aşa încât mi-e teamă să-ţi scriu/Pentru a nu murdări hârtia şi plicul/Ce face fiul meu acolo? De ce tace? Se va duce şi el/În lumea largă asemenea mie sau va aştepta cuminte în rând?/Aici e atât de frig că azaleea a uitat să-nflorească/Ieri am început să scriu primul capitol/Din Etica Nova aşa încât presimt că nu voi veni la cină/În seara asta şi poate nu te voi mai vedea niciodată mamă‘’( ibidem, s.n.).

După ratata sa despărţire de România, poezia lui Gabriel Stănescu a dobândit tot mai grave accente civice şi politice. Iată cum este receptată degringolada postrevoluţionară de aici (,,Se bat cu pumnii în piept urlă se răţoiesc/Pâine…Circ.. Transparenţă…Adevăr…/Toţi ameninţă cu greva generală…Cu greva foamei…/Îşi rup hainele de pe ei…Îşi strecoară capul/Prin gaura din drapel…Toţi vor democraţie cu orice preţ/Europa! Europa! strigă ei din toate puterile/Libertate…Egalitate …Fraternitate…/Probabil tot aşa urlaseră şi barbarii la porţile Romei’’ (,,Europa! Europa!’’, în Sfârşitul care începe) şi, respectiv, asumarea cinică şi neruşinată – de către unii - a orgoliului naţional:,,Există la noi românii/Mai accentuat decât la alte neamuri/Un fel de orgoliu naţional/Care mocneşte care gâdilă plăcut simţurile/Care ne consumă care ne macină/Până la starea de patimă/Şi care se soldează pentru unii/Cu atitudini de-a dreptul provocatoare şovine/Iar pentru alţii ah pentru alţii/Cu o nouă promovare în funcţie’’ (,,Probă de cinism’’, în Manuscrisul unei veri fierbinţi).Cu aceeaşi amărăciune sunt văzute şi conflictele contemporane din lumea largă, ascuţitându-se până la formele lor cele mai grave: ,,Din ce în ce mai multe fotografii ale soldaţilor americani/Căzuţi în Irak/La WallMart, la Kroger, pe holurile şcolilor publice/În staţiile de metrou.Ce ruşine! Clamează ziarele care nu s-au vândut încă puterii./Ne costă prea mult! sar ca arşi senatorii democraţi./Până când să mai suportăm acest război ? cad pe gânduri/Cei ce făcuseră războiul în Vietnam/Şi tu ai o familie, prieteni, poate o iubită…/Ai fi putut sta acasă’’… (,,Muntele de fotografii’’, în Manuscrisul unei veri fierbinţi).

Încrâncenarea socială şi politică atrage după sine o implicare specială în propriul act poetic trăit, precum în această ars poetica, în termenii unei maxime suferinţe.Ceea ce ar trebui să fie transfigurare a biograficului a devenit transcriere nudă, ca într-un întunecat jurnal intim, a unei experienţe insuportabile:,,Sunt o fiinţă nocturnă/Un fel de liliac/Un fel de buhă/Care de lumina zilei se sperie fuge/În cazul meu lucrul la negru/Nu e prohibitiv ci benefic/Atâta timp cât nu depind/De toanele nimănui /(…)/De fapt nu scriu/În adevăratul sens al cuvântului/Ci scâncesc zgârâi/Rup fâşii icnesc/Mă detest ca să mă apropii de mine cel adevărat/Îmi elogiez opera ca să mă risipesc/Îmi impun obstacole ca să nu le pot depăşi/Sfâşii rup zgârîi/Aşa încât a doua zi cei ai casei/Zăresc peste tot urme de gheare’’ (,,Urme de gheare’’, în Identitatea neantului).

Hiperrealismul acestor poezii confesive, directe, se impune printr-o încărcătură de factură distopică, rar întâlnită. În cazul lui Gabriel Stănescu, deconvenţionalizarea (deliteraturizarea) poeziei, în portativul autenticismului, implică atuul unei sincerităţi violente, al disperării care nu acceptă înzorzonarea lirică şi al unei tensiuni care transformă mesajul protestatar într-un adevărat strigăt (urlet, Howl ) fiinţial.Aşadar, o poezie din care ludicul lipseşte cu desăvârşire, iar ironia, atâta cât este, conţine valenţe sarcastice.Din punctul de vedere al autorului, adevărurile pe care le comunică trebuie să aibă, în obiectivitatea lor, o greutate odiseică.