Lucian Scurtu a început să scrie poezie încă din anii 1977-1978, pe când era student la Timişoara. Debutul editorial s-a produs abia în 1996, cu Lucyan Mărturisitorul (Biblioteca Revistei Familia, Oradea). În pofida faptului că autorul acestei cărţi propunea o formulă lirică personală şi făcea, totodată, dovada unui talent de excepţie, nici optzeciştii şi nici nouăzeciştii nu s-au grăbit să-l citească şi să-l aducă, bucuroşi, în oastea lor literară. Această starea de nedreaptă marginalizare a fost consemnată, în spirit autoironic, într-un frumos poem din volumul Bestiarul de fontă (2004), un poem în stilul lui Edgar Lee Masters şi al cărui final este uşor maliţios faţă de poeţii tinerei generaţii, care i-au zădărnicit şi ei aşteptările: <<A trăit modest, neînsemnat, şters,/Colegii îl ironizau, femeile îl compătimeau, criticii îl ignorau,/a murit aproape uitat, cei care ţineau jurnal au consemnat sec./,,zi de vară anostă, nimic deosebit’’/posteritatea a fost de altă părere, l-a adulat, l-a clasicizat,/ziua naşterii şi morţii lui au devenit festive,/,,un geniu, ce mai!’’ clamează în cor cetăţenii republicii,/,,de o frumuseţe angelică ’’ chicotesc femeile culte,/,,talent viguros’’ recunosc poeţii cetăţii,/dacă ar fi în viaţă s-ar crede într-adevăr nebun văzându-şi/busturile şi statuile împânzite prin pieţe şi parcuri orăşeneşti,/solemne, maiestuoase, grave, sobre,/doar pe capul lui gânditor se odihneşte din când în când/în pauzele de zbor câte o pasăre zgribulită scrutează zările/îşi face nevoile cu neruşinare pe creştetul lui semeţ, frumos,/pe fruntea lui de mare poet,/pe ochi pe buze,/îl fac urât, de nerecunoscut pentru generaţia tânără,/iubitoare de puţin frumos, iubitoare de puţină poezie>> (,,Un geniu pustiu’’).

Formula poetică al lui Lucian Scurtu este conectată la energiile şi mecanismele poeziei intemeiate, aşa cum spune el însuşi, pe ,,mica instabilitate abisală’’ a stărilor, ce se circumscrie, din punct de vedere atitudinal, sensibilităţii de factură barocă. De aceeaşi sorginte sunt, în poezia sa, teatralitatea, inconsecvenţa afectivă, febrila oscilare între idealitate şi realitate, între dramatic şi ludic (potrivit ,,schemei glumă şi gravitate’’), gestica ostentativă, trăirea unor stări de tip contrastant, nevoia de strălucire, în conformitate cu o poetică a surprizei şi a tragicomicului, etc.

Gestica şi atitudinile ostentative şi nestatornice - tandre şi, totodată, frivole în desfăşuarea lor ceremonioasă, declarative, teribiliste şi, implicit, fanteziste – fac deliciul poeziei erotice.Iubita este asemănată cu stăpîna cea nouă a unui imperiu (,,când pe criş au coborât brusc mulţimi de corăbii frumoase,/ea a preferat-o pe cea mai aleasă, pe cea mai bogată,/s-a lăudat cu ea, s-a lăsat purtată în larg ca o stăpână nouă,/ca o regină dementă, ca o bastardă’’; - ,,Frumoasa feniciană’’, în Bestiarul de fontă), cu o sclavă seducătoare şi himerică (,,Piciorul ei de sclavă e mai sublim în lanţuri’’;- Ea trage la edecuri un Orient stilat, în Regnul ascuns Editura Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2008), cu o tânără femeie dezlegată din robie(,,Pe locul acela înmărmurit în istorie am zărit-o sclavă proaspăt eliberată din a ei iobăgie /Pe glezna subţire mai boierea plebeean adânca urmă de lanţ din nesuferita-i robie/…/Adesea la stâlpul infamiei era crucificată adânc între spini/Prostimea arunca în ea cu cioburi şi pietre, doar eu aruncam cu narcise şi crini’’; - Poem scris într-o limbă moartă de mult, idem), cu o regină sau cu o modernă Maria Tereza al cărei chip a fost întipărit pe monede, precum în acest poem unde viziunea se ordonează sprea a face vizibil finalul textului de o remarcabilă frumuseţe: ,,ea şi- a privit totuşi chipul obosit în ogindă,/chip frumos de infantă însărcinată, de sclavă violată, de paşoptistă trădată,/şi-a aranjat câteva şuviţe rebele până s-au arătat zorii unei lumi noi/în care pe suprafaţa lucie a crişului repede pluteau în derivă bănuţi argintii,/cel cu chipul ei de marie-tereză modernă era cel mai scump,/de altfel singurul care se scufunda uşor din cauza greutăţii acelui chip’’;- Fanar de lux, idem). În alte poeme, iubita este copleşită de grijile casnice, de la spălatul rufelor la făcutul pieţei (vezi Monolog în babilonia bucătăriei de bloc, idem), sau de zilnica povară a unei profesii ingrate: ,,când vine tristă şi abătută de la lyceu,/îşi aruncă geanta cât colo, caietele, rochia, sutienul, ciorapii,/mă caută febrilă prin apartament, mă roagă, mă strigă’’ (Scriere cu degetul pe geamul aburit de respiraţia ei’’, idem).

Fără îndoială, Lucian Scurtu ştie să fie inocent, cu graţie, şi să valorifice ofertele anamorfotice ale unei asemenea stări: ,,un gest gratuit încercând acum să-l măresc se deformează în mici părţi pe care le-am putea numi iluzii dacă n-ar fi întregul’’ ( ,,Eu la 12 martie’’, în Lucyan Mărturisitorul, s.n.). Ştie de asemenea să alterneze stările şi chiar să le amalgameze în aşa fel încât candoarea şi angoasa, efluviile patetice şi revoltele ,,nebuneşti’’, solemnitatea şi umilinţa, ludicul şi inevitabila tristeţe metafizică să nu se simtă deranjate de traiul lor ,,în comun’’ şi nici de frecventa tendinţă a autorului de a teatraliza într-o modalitate ce ţine, în esenţă, de nevoia de a se copilări. În consecinţă, raporturile anticonvenţionale ale poetului cu lumea obiectivă se elasticizează la maxim şi permit o inserare utopică, fantezistă, în real şi chiar şi în propria sa biografie. De regulă, scenariile lui Lucian Scurtu au nevoie de un personaj, iar personajul acela este chiar poetul, care-şi asumă - de asemenea, în spirit baroc - o serie largă de identităţi fictive: Lucyan Mărturisitorul şi Luyan Cinicul (,,bătut în cuie mă las pe trunchiul virgin de trestie/Să mă huleşti cititor făţarnic, ca pe un hoit ca pe o bestie, /Căci singura mea vină recunoscută în faţa Învăţătorului meu ceresc/Este aceea că am vrut să cânt şi să mărturisesc/Am chip uman, aripi în creştere, rădăcina înfiptă până la os în abis/În această hrubă perfectă în care Lucian Cinicul mi s-a mai zis’’ (,,Lucyan Mărturisitorul,’’ în volumul cu acelaşi titlu), Lucian Valahul, Lucyan Postumul, Fostul Lucyan.