De la prima sa carte, Ecuaţie liniştită (1985), la Interiorul lucrurilor (Editura Vinea, 2011), Simona-Grazia Dima a cultivat aceeaşi formulă lirică, nuanţând-o, rafinând-o şi ramificând-o, potrivit fluctuaţiei stărilor poetice şi ,,ideologiilor’’ de care este interesată.Un loc aparte în miezul poeziei sale îl are drama unei conştiinţe ce refuză condiţia tragică şi limitele existenţiale impuse de lipsa de perfecţiune a naturii umane. Unica soluţie de depăşire a acestui datum rămâne înălţarea, prin revelaţia, ce încununează dăruirea şi înflăcărarea mistică, la un statut existenţial superior: ,,S-au întâlnit undeva cuvântul şi viaţa mea./De la o vibraţie a pornit totul.Fulgerul/mi s-a aplecat deasupra, s-audă./Ceea ce eram s-a –ndoit ca o nuia/topită de stele.Aripi multicolore/s-au desfăcut, au luminat cumplit./În acele clipe depindeam de-o culoare,/ea mă putea ucide.A turnat flacăra-n mine,/nimic nu mai rămăsese afară: strada pustie,/resturi pe asfalt.S-a declanşat/fiinţarea totală, au fost absorbite, înglobate/vrăjite până şi gunoaiele de pe jos.Nicio/fărâmă n-a scăpat focului integral,/m-a luat cu sine, lebădă,/să mă dau în leagănul lui, să aflu/ce va să zică bogăţie.Din fluviul de flăcări/născut atunci mă trag, din lava ce-a luat/în sine priveliştea şi-mprejurarea, lăsând/pe loc apneea, absenţă-nfricoşată, de eclipsă’’… (,,Fulger’’, în Interiorul lucrurilor). Poemul este semnificativ nu numai prin problematica sa mistică, de un evident rafinament ezoteric, ci şi pentru procedeul fantazării la care se apelează în mod regulat. Fantazarea se împlineşte, în traseul ei narativ, ca alegorie dependentă de un anumit tâlc, poeta excelând în ţeserea unor astfel de ,,poveşti’’, în organizarea unor ,,spectacole’’ cu o miză, în unele poeme, morală («Invitat de onoare-n Abstrus,/Crist primi să sufere, semnă, uimit,/contractul şi plecă bucuros la slujbă,/cum undele zvâcnesc din parfum,/,, ce meserie croită chiar/după fiinţa mea ’’, gândea voios,/iar păcatele lumii veniră îndată,/în pas sprinţar, pe chip cu o viclenie/plăcută ca zefirii, şi i se lipiră/îndată de piele.Vai, râseră în cor/orăşenii şi-l arătară cu degetele,/pocninduşi ritmic burţile de trotuar,/asememnea unor broaşte mecanice:/Crist e prea palid. Crist nu poartă/pantofi la modă. Crist nu e ultimul/ răcnet , ce comic şi gras este Crist» (- ,,Onoruri în Abstrus II’’, în Noapte romană, Ed. Arhipelag, Târgu-Mureş, 1997) şi, respectiv, în altele, strict mistică. În ambele cazuri, miza presupune deplasarea interesului auctorial de la lirismul propriu-zis, asigurat de emoţie şi de sentimentele trăite ,,pe viu’’, către generalitatea unui anume sens urmărit dintr-un unghi livresc, în ,,poeme-dezbatere’’ sau în lungul unor meditaţii presărate cu versuri a căror greutate conceptuală este totuşi excesivă într-un text poetic, precum este, de pildă, ultimul vers din acest fragment:,,Furnici cu şepci şi bocanci, anxioase,/scoaseră capul din mucava: unde stai/şi cu cine? Unde lucrezi, pe ce funcţie?/Le-am privit pieziş, m-am răsucit pe călcâi/şi m-am făcut fluture. Nu vor şti niciodată/ceea ce trebuie despre mine, am solzi,/alunec printre degete, caut soarele,/fiind totuşi pacea nopţii/spirala infinit coborâtoare’’ (,,Spirală’’, în Interiorul lucrurilor).

Umbra, fluturul, parfumul, oglinda, trandafirul (,,Într-un trandafir am tânjit dintotdeauna să-mi afund/faţa, dimineaţa şi la apus. Într-un trandafir/ să-mi văd blestemul şi să-l prefac în mireasmă,/în tremur de petale. Şi-apoi tot dintr-o roză/să ies, în zbor. După firea mea, aş fi fost altfel./Soarta m-a silit să iau chipuri la care n-am visat,/să-nvăţ, ciudate, tot alte meserii şi meşteşuguri./Supunerea la metamorfoză, priceperea/plină de bunăvoinţă m-a salvat./ Un înger ieşea mereu, ca dintr-un tablou de Magritte,/să se uite la mine, când îmi era greu ’’- ,,Dulceaţă de trandafiri’’), cartea ascunsă, pulberea, zborul, metamorfoza, drumul, lumina, focul (şi altele) sunt cuvinte-cheie folosite, în primul rând, pentru everfescenţa lor simbolică, în cuprinsul acestei cărţi cu o miză în întregime mistică. O carte unde fiecare poezie conţine un nucleu narativ, adiţionâd în dezvoltarea sa secvenţe descriptive, simboluri ezoterice, expresii codificate la care au acees doar cititorii iniţiaţi în mistică, treceri subite (şi subtile) din planul realităţii concrete în cel al abstracţiunilor şi din cel al faptelor din care este alcătuită ,,povestea’’, spre zone de factură livrescă, eseistică.Rezultatul estetic atrage atenţia prin energia retorică, prin amestecul vocilor, ce ţin de registre diferite ale limbajului, şi prin ştiinţa schimbării perspectivelor şi a strategiilor discursive – de la aşa-numita exactitate (reportericească) a relatării, la confesiunea bazată pe o naivitate confecţionată, precum în fragmentul de mai sus (din ,,Dulceaţă de trandafiri’’), şi de la reveria ,,dirijată’’ , la reveria ce dobândeşte, în întregime sau pe parcursul unor secvenţe, valenţe specifice viziunii lirice.Elocvent, în privinţa autenticităţii trăirii, a dinamicii imaginilor şi a sintaxei alerte şi învolburate, ce asigură, împreună, aşa-numita magietate a discursului liric, este poemul ,,Iubirea dintre poeţi’’: ,,Strânşi într-un furnicar,/ne punem întrebări, ne atingem, ne luăm de mâini,/ne îmbrăţişăm, vorbim în paradoxuri. Trăim într-o lume/fără nici un rost pentru alţii –ei numără şi depun galbeni/în guriţele larg deschise-ale pruncilor./Adolescentini, sărim, încercăm adâncimea oceanului cu gândul,/printre averse. Întinerim, ne înălţăm rând pe rând laude,/povestim despre singurătatea în numele căreia suntem prieteni./Fără solitudinea ta, lumea mi s-ar ştirbi, înţelege, tu,/care desenezi aştri sălbatici, sau, tu, care citeşti pe furiş,/ori salvezi insecte de la moarte în pustie,/după ce-ai mers noaptea pe olane /(…)/Noi nu înţelegem nimic, simţim adunarea,/tăietura orange, recunoaştem perfecţiunea/după o mireasmă de pădure, aşteptăm relaxaţi/în plasa cuvintelor, prefăcuţi în efebi, treziţi/din moarte şi din îndoială, tineri. Nu ne pot asedia/cei care numără şi trag la ţintă, noi n-avem una,/deşi luptăm, preachinuiţii giganţi, pielea ne-a albit,/ni-s fragile oasele, avem mintea puhoi, şi apă, şi confuzie,/o Africă a vrăjii, a sclaviei ne ţese –/ca să vorbim’’…

Când relaţia cu lumea concretă nu se subţiază prea mult, textul are vigoare, iar aglomerarea cuvintelor şi a imaginilor produce efecte remarcabile, aşa cum se întâmplă şi în ,,Mama’’, unde fondul mistic beneficiază de o excepţională densitate a materiei verbale: ,,Mama are întotdeauna la îndemână obiectele vieţii. În sertareleEi găseşti nasturi de toate culorile (fluturi de sticlă: scurteici de îngeri, sfere poleite, de la uniforme de feroviari), ./Poate nu vor fi cusuţi nicidatănîn casa Ei absurdă şi caldă, ./Unde se coc budinci copilăreşti, iar pe tavan sunt falduri de./Păianjeni, ghirlande de lilieci, de care Mama nu se sinchiseşte, ./Când duce pe tăvi provizii hrănitoare. A îngropat de mult./Amănuntele, în exactitate şi reverie, una-două se întind mesele, ./La cel mai mic semn de slăbiciune’’ .

Între cele mai frumoase poeme din volum, poeme în care epicul şi miza ideatică şi-au pierdut întâietatea în favoarea lirismului şi a libertăţii sensurilor, sunt cele intitulate Ora de plimbare (,,Nu, nu ne-a părăsit, n-a făcut decât să-ţi pregătească masa,/ uneltele de scris, s-aleagă ierburi pentru ceai. E ora de plimbare,/dinspre tăbăcării adie-un vânt periculos, dar iese, învelit în poncho,/striveşte-n joacă boabele unui arbust ornamental necunoscut,/ţâşneşte cerneala purpurie, a câta dovadă-a iubirii cosmice,/însufleţitoare, asta-l înveseleşte, îi readuce-n minte echivalenţa/culorilor şi-a ştiinţelor – splaiul devine un vechi hrisov. Nimeni/şi niciun cuvânt deocamdată, în vântul oblic dinspre Mediolanum/şi-crucişerile de căi tot mai îndepărtate. El saltă printre/însemnele şerpuitoare, murdărite de câini,/pe drumul Mătăsii circulă chiar acum/caravana cu samare pline şi-un avion îşi taie făgaş în culoarul de zbor./E-o bogăţie pretutindeni, ce are destul ca, fără grijă, să piardă./Ţigani golaşi salută de pe mal, dintre fâşiile-albastre de velur/evacuate demult dintr-o fabrică. Ce doliu senin ţin locurile,/mereu în aşteptare – inima să le dea semnalul, cuvântul./Întors acasă, aranjează piramida de vreascuri, face-n tăcere focul./Din depărtare, printre ziduri, răsună cele mai frumoase cântece.’’ şi Drum: ,,Zi de zi pe drum, spre ,,dealul academic’’,/ca printr-o felie de uscat croit din mare ori/şerpuind prin Canionul Colorado. Ivite din ceaţa/adâncurilor, maşini cu ochii roşii mişcă din filamente/ca de crab, între gogoşerie şi Librăria Byzantina,/fata aurolac se leagănă extatic – cum să-i vorbeşti,/ce ai putea să-i spui, de vreme ce cuvântul/curge la vale prin vasele comunicante,/răşină luminoasă, Numele-şi ţese taina de sine,/în văzul tuturor, prin aerul cu plase de păianjeni/prinşi în pas până departe.Muzici baritonale se prăvălesc/dinspre Patriarhie, perfect sincronizate,/buldozere strivesc blânde cuvinte din vechime:/duh, abur, vizuină – o clipă văd bursucii-n goană/pe câmpul tracic. Pe străzi pierdute-n pâclă, rătăcim/şi credem că-n mână avem echere divine,/îndârjiţi să introducem exactitatea noastră/într-o lume a visului, însă parfum se fac/construcţiile şi muchiile atent tăiate,/surâdem, constructorul e şi demolatorul suav,/cel ce ne leagănă-n cunoaştere fluidă, ca să vedem o roză-n/sângele vărsat. Şi mergem mai departe, ca pe podeaua mării ’’. În aceste poeme, de o expresivitate particulară şi de un echilibru ce aminteşte de poezia ,,ermetică’’ a lui Montale, secvenţele susţin, în derularea lor rapidă, cinematografică, elanul gândului poetic. Perspectiva ,,metodică’’ (tezistă) din alte texte şi schema uşor manieristă (artificială) a fantazării riguros regizate sunt depăşite de forţa receptării realului, inclusiv în latura sa enigmatică, şi a filtrării, prin filtre speciale, a emoţiei. Simona-Grazia Dima este o poetă excepţională în poemele în care ochiul şi gândul fug de la o imagine la alta, de la un lucru la altul, cu o indiscretă curiozitate, în acele poeme în care fantezia prelungeşte realitatea dincolo de hotarele sale, într-o irealitate complementară. Spontaneitatea şi prospeţimea observaţiei despovărează gândirea poetică de datoriile pe care le are faţă de proiectul ideatic şi faţă de funcţia ei alegorizantă.În astfel de cazuri, discursul, eliberat de servituţile conceptuale, ajunge, în febrilitatea sa, la ,,delirul’’ propriu poeziei lirice.