Poezia lui Florin Iaru, o poezie de orientare experimentală, se naşte din încheierea unui pact cu antipoezia. Necontenita ostentaţie şi repertoriul tematic şi cel lingvistic implică un spectaculos amestec de banal şi fantazări artificiale, de teatralitate şi vervă zeflemitoare, de banalităţi şi stridenţe: unele terminologice, altele imagistice sau doar ştrengăreşti, hazlii, parodice, burleşti. Poetul e un ,,bufon’’ale cărui evaziuni ficţionale şi, totodată, parodice au drept suport o lume derizorie. O asemenea postură facilitează actul de dezinhibare a limbajului poetic şi de deconvenţionalizare a procedeelor de obţinere a lirismului.

Încă din volumul de debut (Cântece de trecut strada, Editura Albatros, 1981), sunt promovate viziuni nebuloase ce decad în anecdotă şi al căror dramatism se încheagă sub semnul ambivalenţei: ostentativa demistificare este dublată de voluptatea remitizării ironice a realului, în cheia – o cheie cinică – a unor ciudate comedii încadrabile în categoria literaturii ,,fantasy’’. În ,,Noutăţi despre Euridice’’ aflăm că frumoasa iubită a personajului liric s-a îndrăgostit, în spirit urmuzian, de omul- frigider ,, cel ce te mângâie înfrigurat şi de fier/şi care te pătrunde/prin bucătării rotunde/cu falusul lui de ger’’. În continuare logica se rupe, se spune ceva despre frigiderul în care se pun ouă, vin etc., respectivul obiect casnic fiind, pare-se, noul ei iubit. Şi în ,,Călătorie sprâncenată’’, din volumul Înnebunesc şi-mi pare rău (Editura Cartea Românească, 1990) se vorbeşte de astfel de hibrizi fantastici: oameni–semafoare, oameni-pomi, oameni-gang, oameni-fluier, oameni-strecurătoare, oameni-casă, oameni-zăvor, oameni-şurub, care ,,te presează iute la cub/Iar oamenii-făraş/Vieţii-i croiesc nou făgaş’’. Între poeziile din primul volum, mai ales ,,Aer cu diamante’’ a atras atenţia şi, dată fiind bizareria scenariului, se ţine minte. Întregul oraş este înnebunit de prezenţa unei domnişoare atât de frumoase ,,încât vechiul pensionar/se porni să roadă tapiţeria/ scaunului pe care ea a stat’’/(...)/ încât şi câinii haleau/asfaltul de sub tălpile ei’’. La rândul lor, şoferii papă volanul maşinii, portarul îşi înghite decoraţiile, mecanicul sparge în dinţi cheia franceză şi cablul ascensorului care o poartă până la ultimul etaj, meteorologul roade timpul probabil, ultimul Om din Cosmos îşi roade capsula. Este mâncat piciorul mansardei, este mâncată ţigla acoperişului pe care s-a cocoţat frumoasa frumoaselor spre a ieşi din sistemul terestru, retrăgându-se în cer. În final, admiratorii încearcă să devore, resemnaţi, distanţa tot mai mare dintrea ea şi ei . Delirantul ospăţ – o sublimare grotescă a erosului – este justificat de legătura simbolică dintre eros şi actul îngurgitării, cea mai plauzibilă imagine fiind, în acest sens, sânul femeii, ce întruneşte conceptele de hrană şi de plăcere erotică. Pe de altă parte, hrana (satisfacerea instinctului foamei) bucură organicul, senzorialul, abătând în plan secund angoasele.

În „Autodafe“, personajul „orb“ îmbrăţişează felurite obiecte din încăperea unei femei - candelabrul, garderobul etc – pe care le confundă cu iubita sa, până când un mic nor de cenuşă ,,îi deschide obloanele pleoapei’’şi înţelege că obligatoriul traseu duce către patul femeii. Emoţia sa este atât de mare încât se transmite încăperii ce se însufleţeşte şi începe să se strângă la fel ca un pumn şi, respectiv, să bată ca o inimă. Cu aceleaşi zgomote asurzitoare de gong, îi răspunde, ca într-un dialog ,,sonor’’, sufletul celui ce trebuie să-şi dea acordul în privinţa amorului fizic dorit cu ardoare de ,,stăpâna’’ sa. Vizunea este remarcabilă şi se îndepărtează la maxim de stereotipia specifică poeziilor de dragoste:,,Atunci camera începu să bată ca o inimă/Bang/Atunci camera se strânse ca un pumn/Bang/Răsucind în sufletul meu/O cheie de sticlă/- Bang/-Bang bang!/a răspuns sufletul meu/învârtit la refuz./Bang/bang/bangbangbang bangbangbang/Am spus eu: Fie –/Sunt de acord!’’. Sub semnul sfidării poeziei cuminţi de factură erotică este concepută şi poezia ,,Trăiască ritmul’’, unde e descris, cu voluptate, un viol într-o mahala. Femeia care-şi plimba căţelul, pe o stradă unde era în toi o nuntă de câini, este luată pe sus de un tânăr şi dusă ,,în prima casă pustie, neumblată’’. Iniţial, ea se opune, lovind, înverşunată, cu lesa. Apoi, devine cooperantă: ,,Parfumul“ ei era de-acuma nebun./Oraşul, până departe, urca în baloane de săpun./Lesa roşie număra tactul, domol./Aerul rămăsese gol’’. Mai mult, se simte deranjată de bărbatul ei ,,legal’’, care aleargă pe străzi, strigând-o pe nume:,,Lesa roşie/caldă ne înconjura acum/Câinele, vesel şi liber, o hămăia şi el, din drum –/În fine, lumea era numai aiureală şi văicăreală.O bolboroseală sărea din pardoseală.Un obscen îndemn din lambriul de lemn. Un plescăit grobian pica din tavan’’. De remarcat, aici, îndrăzneala (tematică) de sorginte argheziană, sunetul dimovian al versurilor şi rimele interioare prezente în ultimul distih.Tot pe un subiect fantastic este construită şi poezia ,,Pauză de respiraţie’’. Personajul, abia trezit, porneşte aparatul de proiecţie şi urmăreşte un film de serie în care o fată adormită (aceea din basm?!) este deflorată de un monstru: ,,Vine monstrul (oase goale, maţe fripte, scrâşnită hârtie)/şi-şi vâră genunchiul colţos între coapsele ei parfumate/pianina mecanică a falangelor îi tapează sânii/năstureii sufletului se desfac toropiţi într-o lumină mare/(...)/. Monstrul se freacă de frumoasa adormită cu un batalion de fălci... În plăceri, aparatul se apropie de cele două fantasme/Când scheletul tocmai mimează bărbăteştile spasme’’. Cel mai ,,fantastic’’ poem este cel intitulat ,, Învechirea la faţă’’ unde este descris un coşmar: personajul vede cum, atras de iubita care doarme, pătrunde în cameră, prin gaura cheii, la fel ca în filmele SF sau ca în desenele animate, o făptură greu identificabilă: ,,Uite-l! îţi strig – ţi-a intrat cineva în cameră/‚ ţi-a pătruns cineva în singurătate cu arma lui moale,/te priveşte cineva de la înălţime!//e o pisică, a! cu siguranţă că e o pisică/sânt firele electrizate de la covorul sintetic,/e mecanismul abscons al umbrelei/e hârţâitul lunii de case/e sforăitul stelei..a podelei,/fuge încoace şi-ncolo ca o mănuşă de piele/se preface firav şi de-abia respiră!’’. În subsidiar, poemul este o alegorie a maculării conştiinţei de gânduri ,,interzise“ sau doar indezirabile.

Faptul că poeziile lui Florin Iaru pot să fie povestite face dovada statutului lor epic, cinematografic. Poetul împinge, cu buldozerul, cuvinte şi imagini în tiparul epic şi apelează cu dexteritate la diverse procedee intertextualiste, ca parodia, pastişa, colajul, citatul, aluzia, la inserţiile matatextuale şi la jocurile de cuvinte menite să învioreze traseul contorsionat al discursului. În aceeaşi linie ludică este elaborată şi această strofă din ,,Historionul rozelor’’: ,,important e/să rostogoleşti bul/să bul/bulgării inocenţei’’. Conglomeratul lingvistic şi învălmăşeala imaginilor dobândesc, în acest poem, o notă aparte.Reconfigurerea realităţii, prin tratarea banalului, într-un mod artificial, ca fapt neobişnuit, nu mai lasă impresia de iconoclastă mecanică creativă. În acelaşi timp, suprapunerile baroce ale imaginilor, melanjul dintre oniric şi real ((,,Strategii amorului s-au adunat pe colina/muntelui venusian/şi înalţă un cort roşu. /Caii lor pur sânge/miaună cu nările-n apă’’), tendinţa hiperbolizantă şi spiritul de frondă susţin un ,,spectacol’’ despovărat de balcanica estetică a băşcăliei sau de teribilista gonflare a clişeelor existenţiale şi ale limbajului. Este, aşadar, altceva decât în ,,Pasivul. Absent’’, un poem în care polifonia , asumată ironic, ajunge la un obositor haos lingvistic şi imagistic..

Poate că poemul cel mai frumos al lui Florin Iaru este ,,Ora de gală’’ din Înnebunesc şi-mi pare rău. Această ,,artă poetică’’ are ca model discursiv un descâtec despre Iele. Cităm, din motive de spaţiu, doar aceste fragmente:,,Ah voi, nuclee epice,/voi, nuclei,/domnilor nucleotizi!/(...)/,voi, semnificanţi,/voi, gemeni univitelini/(..),/ah, voi subansamble lirice/epopei pline de ahei,/arte poetice pline de petice,/(...) / Eu vă dedic frumuseţea cu ghimpi/eu mă prefac strâmb şi sărac/răsfirat prostănac/dominat de imagine/dominat de ficţiune/desant de real/din incapacitatea ereditară de a agăţa o reală/dar solidă şi trainică şi definitivă plictiseală/eu vă exprim/eu vă ador/pe limba mea epico-etică/pe inima-mi goală şi epileptică/pe creierul meu care în hohot se-mpiedică/dacă/ (voi, frumoaselor, voi, isteţilor)/dau cu voi în cititor, în spectator, în toreador/eu – tăuraş îngâmfat (crescut special pentru arenă/într-o cameră de turtă dulce cu cremă)/cu ţeasta aglomerată/-idiotisme, idei generoase, mutisme –/se-nşiră frazele de-a gata/nepuse de limbă vreodată’’...