În numărul anterior al revistei făceam trimitere la mai multe poezii ale lui Aurel Pantea aflate la paginile 118, 127, 136, 150, 152 şi 155, din cea de a doua parte a volumului Negru pe negru (Editura Limes, 2009). Acele poezii diferă în mod substanţial, sub aspectul strategiilor retorice, de cele cuprinse în prima parte a cărţii pe care o comentăm - şi care făceau parte din volumul din 1993 intitulat (tot) Negru pe negru.

În textele din prima parte a cărţii, fondul imagistic şi inserţiile abstractizante contribuie, în chingile unei sintaxe sincopate, la efectul de încordare (de concentrare) a discursului, autorul mizând pe o severă filtrare cerebrală a stărilor poetice. S-ar putea spune că prelucrarea îndelungă a textului se constituie într-un act de amorsare ideatică a sa, încât realitatea intratextuală eclipsează realitatea referenţială. În locul freamătului emoţional este preferat zvâcnetul de sorginte conceptuală. În locul transferării nude a realităţii în text, este preferată densitatea limbajului, care, aservit unei riguroase conştiinţe poetice şi unui program liric monotematic, se îndepărtează de viaţă. Elaborat cu o atenţie de farmacist, textul – din care surplusul a fost eliminat cu precizie - este, totuşi, o colecţie de fragmente statice şi, la urma urmelor, uşor permutabile dintr-o poezie în alta:«Nu, n-ai să poţi să găseşti,/priveşte câinoşenia/ce a pus în scrin de aur cuvântul/,,destul’’/şi surparea continuă, ziua şi noaptea/stă deasupra noastră semnul leşului,/timpul miroase/a urină de pisică/şi surparea continuă, ne spălăm/cu ceea ce rămâne pe feţele voastre/din feţele altora, în babelul zbaterilor ele/ se surpă din toate direcţiile,/nu,
n-ai să poţi să găseşti/decât stânci de cretă/de care se freacă memoria în opririle/şi...’’(p.42).

În cea de a doua parte a cărţii, elementele abstractizante persistă doar ca ingrediente sau doar ca o uşoară şi necesară glasură a confesiunii. În pofida discontinuităţii formale a versurilor, textul are o pulsaţie naturală care-i asigură un dublu dinamism: lexical şi imagistic. Cităm integral excepţionala poezie cu o infrastructură expresionistă, de la pagina 118: ,,Iar e seară. Drumurile duc tot ca la Trakl în Grodek./Tributul imagistic pentru azi. Imaginea mea esenţială râde/în vizorul unor demnitari de gudron. Demonul serii/stăruie pentru mine lângă uşi mate. Dimineaţa/se adevereşte că sunt imagini proiectate.//Să fac un gest.//Unii migrează în alte stări.Imaginile mate cu uşile/sunt mai proaspete acolo.Dimineaţa deschid geamul,/unul real, şi constat satisfacţia vecinului, văzându-mi faţa/extenuată.//O să-i vorbesc şi eu despre pungile de sub ochi, despre/tusea lui seacă./Ne privim. Imaginile noastre, una cu alta, despre altceva/vorbesc, despre un altceva cu crevase şi cheaguri - pe/deasupra îngustei noastre străzi, unde creşte o puternică/vieţuitoare. Despre ea avem opinii asemănătoare./amândoi o producem, ea creşte/pe sub pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea extenuată’’.

Remarcabilă – şi inedită, prin ceea ce vede ascultătorul - este şi această poezie despre letalii cilii vibratili de care este atacat cel ce-şi povesteşte, fericit, viaţa: ,,E forte simplu:eşti disperat, nu mai suporţi/arătarea densă, opacitatea, tăcerea feroce, hrănindu-şi fiul,/nimicitorul cu gura mută//un fel de înfloritoare disperare,/şi chemi, de exemplu, un vecin şi//îl pui să-ţi povestească. Şi vezi, în secvenţele vieţii lui –/toţi sunt narativi – cili vibratili, atacându-l, pofta lor,/în mijlocul fericirii cu care îţi povesteşte – moartea/înaintând în povestea lui,//printre foarte fireşti întâmplări’’ (p.121).

Acelaşi rafinament în structurarea textului este prezent, de pildă, şi în următoarea poezie (fără titlu):,,Bestia grea, ea niciodată nu va ieşi, ea stă/la umbră, la umbra tuturor sensurilor,/ea te face să atârni şi simţi că fără tine/Dumnezeu ar fi o totală transparenţă, şi îţi vine/să-ţi dai drumul în gol, să te vadă toate dintr-o dată,/în seninătăţi, de-acum, de altădată, de peste vremi,/punctul negru ce poate fi văzut chiar lână un beţiv,/el se prelige acolo, chiar poţi să asculţi şiroirea lui şi/să-ţi aminteşti asasinate, lumini asasinate, râuri clare,/înghiţite de un punct negru,/el, acum, cât o întreagă stradă, înghiţind chipuri’’ (p.158).Din motive de spaţiu, cităm doar extraordinarul final al poeziei de la pagina 127: ,,Limbajele îşi ridică feţele/din mâluri pentru alte răsărituri semantice’’.

S-a trecut, aşadar, de la scriitura ,,presată’’, la valorificarea fervorii lăuntrice şi la relaxarea discursului liric orientat spre efectele ce ţin, între altele, şi de magia poetică a limbajului. De la exterioritatea negaţiei poetul a ajuns, aşa cum mărturiseşte el însuşi, la interiorizarea ei:«Conştiinţa poetică ajunge, în acest stadiu, un simplu martor al unui confesional în care vin în limbaj conţinuturi la care ea, până acum, se raporta ca la nişte realităţi exterioare. Acum, le descoperă ca fiind ale ei.Imaginea: ,,moartea din limbajul cinstit şi metaforic’’ are elocvenţă pentru stadiul în care imaginaţia concepea negaţia ca fiindu-i exterioară.» (Notă: p. 148).

Ceea ce uneşte cele două cicluri aste angoasa care a evoluat de la statutul convenţional de temă literară la acela de stare autentică - generată de presiunea contextului - şi, respectiv, de ,,instrument’’ utilizat în vederea divulgării absurdităţii legilor negre ale lumii: o lume ale cărei principii nu admit soluţia evadării în mit, în supranatural şi nici măcar ofertele protectoare ale ironiei.

Asumarea perspectivei negative, întunecate, anti-transcendentale, adică tragice, asupra timpului, este determinată, în variatele ei nuanţe, de conştiinţa răului din lume. Sentimentul vremelniciei şi al fatalităţii implică derapajul spre un imaginar nocturn şi mistificarea universului real în scopul culpabilizării sale. Ipostaza de ,,aspru’’ observator al existenţei implică refuzul restructurării mitice a realităţii, refuzul misterului vieţii, refuzul sensului figurat al existenţei şi al paradisurilor lirice, poetul fiind un adept al emancipării conştiinţei ,,intelectuale’’, în accepţia curentă a termenului, de salvatoarea conştiinţă mistică.

Întors din camera interzisă - şi a cărei cheie blestemată o deţine - poetul îşi face un ţel din a demasca ,,adevărata’’ logică a existenţei: cea ascunsă şi potrivnică..Aşa se face că acolo unde ochii altora au văzut, în ,,naivitatea’’ lor imnică, neasemuita măreţie terestră, ochii săi surprind nişte înscenări parodice, antisentimentala sa perspectivă lirică fiind tributară, printr-o decizie auctorială categorică, unei viziuni contestatoare - sub care se ascunde obsesia morţii. Ceea ce vede el, sub masca aparenţelor benigne, este mai real decât realul.Din acest unghi, aventura disforică a cunoaşterii trăite de Aurel Pantea se înrudeşte cu aceea a lui Al. Philippide, în ipostaza sa declarată de ,,poet al nevăzutelor’’.

Situat în centrul ,,interzis’’ (obscur) al lumii, omul problematic din poezia lui Aurel Pantea nu mai este interesat de contemplarea absolutului, căci, în amara sa criză ontologică, ce presupune mai întâi pierderea simţului eternităţii, raportarea la condiţia umană se reduce la o analiză sceptic-existenţialistă a aparentului sens al ei. Cu alte cuvinte, actantul liric ignoră, din capul locului, bezna din care izvorăşte lumina vieţii, preocupat de non-sensul beznei care o înghite treptat şi, în genere, de aspectele circumscrise categoriilor negative: moartea, întunericul, efemeritatea, tăcerea ,,infinită’’, neliniştea, disperarea şi altele, inclusiv metodica înstrăinare de Dumnezeu. În ,,captivitatea raţiunii’’, care a înlocuit ,,captivitatea mitului’’, suferinţa, chinul şi asumarea realităţii desacralizate - şi a cărei atrocitate este de neconceput - sunt, în fond, modalităţi de evidenţiere a ,,contrasensului’’, care, în termenii lui Lucian Blaga, ,,se furişează în atâtea alcătuiri ale lumii’’. Acest topos literar – cel al obsesiei morţii - dobândeşte, în poezia lui Aurel Pantea, prin vehemenţă, prin calitatea subiectivării şi a organizării – de o modernitate specială - a discursului, o impresionantă corporalizare lirică.