În poezia lui Nicolae Sava, o poezie de orientare fantezistă, poetul, ca personaj, are un loc aparte, fiind deopotrivă şi actant, şi actor. Din aceste motive, elementele ce par a ţine de substratul biografic trebuie luate, de fapt, în aspectul lor ficţional. Situaţia poetului care se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte este, în poezia lui Nicolae Sava, o temă literară, aşa cum era, în romantism, spre exemplu, tematica poetului de geniu. „Vorbirea” la persoana întâi este doar o stratagemă fără nici o tangenţă cu autenticismul propriu-zis. O stratagemă prin intermediul căreia este realizat, în spiritul poeziei moderne, „portretul” poetului în genere, ca damnat al sorţii şi care nu se poate adapta la coercitiva mediocritate a mediului uman – „robotizat” – din jurul său: „Firesc ar fi să port acelaşi model de pantofi cu ai/ dumneavoastră să zâmbesc la fel de amabil ca şi/ dumneavoastră să răspund la fel de inteligent ca şi/ dumneavoastră la ironiile dumneavoastră să trăiesc aceeaşi/ viaţă de familiuţă ca şi dumneavoastră desigur la acelaşi etaj cu/ al dumneavoastră livada mea cu cireşi de acasă firesc ar trebui/ să înflorească odată cu viaţa dumneavoastră să-mi uit/ adolescenţa pe banca din parcul oraşului unde aţi sărutat/ dumneavoastră prima femeie şi dacă aş apăsa pe un buton/ pentru stările mele zilnice rece cald fierbinte aş şti să acord/ atenţia cuvenită acestor probleme de regie să trec prin viaţă/ încheiat la suflet cu toţi nasturii dar” (Fericită lume a roboţilor).

Ipostazele pe care trebuie să le îndure cel aflat în „rolul” de poet sunt variate şi contradictorii, de la ingenuitatea înnăscută la scepticismul tot mai acut, de la umilinţa sinceră la umilinţa simulată sub care îşi ascunde, cum sub o mască, orgoliul generat de un evident cult al eului, de la modestia protectoare la atitudinea autodenigratoare, de la reverie la ironie, de la exasperare la teribilismul blajin, de la suavitate la păguboasa însingurare şi de la timiditate şi retractilitate la cinismul care implică bravada cu titlu de gafă („gafe duminicale” – spune poetul) şi, respectiv, speranţa în intervenţia cu valenţe corectoare a divinităţii: „mă vindeţi pentru umbra mea gratuită” (p. 20), „o doamne mulţi îmi sunt datori cu o lacrimă” (p. 29), „Ăsta nu are nici o problemă, n-are soţie,/ n-are copii, n-are amante./ Viaţa lui e liniară precum o cale ferată./ El nu are, precum noi, probleme grave,/ Copii de crescut, soţie de iubit,/ amante de amânat cu dulceaţă de cuvinte” ( p. 31 – Golful disperării), „sufăr, precum vedeţi, de/ egolatrie, dar nu vă deranjaţi a observa acest amănunt” (p. 37), „singur ca o notă muzicală luată fals mă mai plimb prin/ biografiile dumneavoastră ce nu mă acceptă nu nu nu” (p. 39), „oameni de cârpă fac figuraţie prin/ biografiile noastre” (p. 41), „pe vremea când făceam comerţ cu iluzii viaţa-mi era foarte/ prosperă eram fericit precum un vierme bătrîn” (p. 46), „Singurătatea mi-e soră siameză problemă personală/ ce nu a rezolvat-o niciun cadru chirurgical până în prezent” (p. 47), „Vă îmbraţişaţi cu cadavrul acesta al meu./ Cât o să-l mai suportaţi?/ [...]/ Dar nu sunt eu.// Eu sunt un regat al plăcerilor/ în mod deliberat am făcut totul în viaţă,/ Până şi poezia pe care o scriu acum nu e decât/ un exerciţiu de memorie afectivă,/ un cinism dus până la capăt” (p. 111), „am fost curat precum o dimineaţă clară/ dar m-am lumit
şi-acum îmi pare rău,/ la judecata de apoi, cumplită şi amară/ doar eu voi şti răspunde, plângând, în locul meu” (p. 121), „ţi se întinde o foaie albă ţi se spune fii sincer fii sincer” (p. 72), „mai fericit decât un clovn primit cu aplauze/ [...]/ sunt acuzat şi arătat cu degetul în piaţa aceasta” (p. 45), „ceea ce vedeţi pe afară înăuntru e omul care înghite viaţa scoate/ cuvinte pe gură veniţi stagiune non stop spectacolul a-nceput” (p. 48), „nu mai spune oamenilor că eşti trist vor face fel şi fel/ de giumbuşlucuri şi te vor face să râzi laolaltă cu ei să le fii,/ spectator la înălţarea şi decăderea lor zilnică” (p. 50).

Multe dintre aceste citate, dar mai ales ultimele, atrag atenţia, cum remarca Mircea A. Diaconu, asupra „mărcilor teatralităţii, ale inconsistenţei ori fotografiilor” din poezia lui Nicolae Sava: „Totul se petrece, astfel, pe o scenă, ori ca la fotograf, aşa încât, dincolo de ironie, inconsistenţa dă seamă tocmai de adevărul fiinţei şi totul se proiectează în iluzoriu [...]. Într-un spaţiu al marionetelor exasperarea are rezerva demnităţii de ton şi expresie”(Mircea A. Diaconu, Prefaţă, la Nicolae Sava, În aripi de gală, Editura Dacia XXI, 2011).

Din punctul nostru de vedere, teatralitatea şi inconsistenţa sunt implicate de dimensiunea fantezistă a acestei poezii, pe de o parte, şi, pe de alta, de specificul scriiturii: o scriitură de tip discontinuu, un colaj alcătuit din sintagme şi imagini ce surprind cititorul nu atât prin conţinutul lor, cât prin combinaţiile – de o mare libertate – în care intră ca elemente componente ale discursului. Respectiva tehnică – precum şi alte aspecte – mă duc cu gândul la poezia lui Petre Stoica şi abia după aceea la discontinuitatea expresionistă sau cea suprarealistă. Dar nu aceasta este problema care mă interesează, ci aceea a teatralităţii regizate în variate registre şi care este susţinută, lexical, de anumite cuvinte-cheie (clovn, stagiune, spectacol...) şi, imagistic, de felurite situaţii din categoria spectacolului susţinut pe scenă, în piaţă, în oglindă sau în intimitatea locuinţei. În mod „paradoxal”, în poezia lui Nicolae Sava, „teatralitatea” potenţează impresia de „poezie trăită”, pe când „jurnalele” poetice ale altor confraţi par, dimpotrivă, artificiale. Cine are, într-adevăr, vocaţie poetică izbuteşte să convertească „artificialul” şi iluzoriul în aşa numita „scriere cu sufletul” şi, totodată, într-o proiecţie lirică menită să esenţializeze realitatea.

Acest amalgam de ipostaze, de măşti şi travestiuri facilitează iluzia că autorul – autorul real –, care inventează drame şi situaţii semnificative, de obicei ambivalente, ar fi interesat de realizarea unui autoportret. O asemenea iluzie confirmă abiliatea sa în ceea ce priveşte mânuirea procedeelor şi a materialului poetic.

În principiu, jocul ipostazelor se împlineşte între doi poli: sinceritatea obligatorie, de factură tragică, a poetului (,,Fireşte că am să plec şi eu cândva./ Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici/ despre toţi prietenii cu care am vânat lei,/ despre toate femeile cu care am prelungit/ la nesfârşit dimineţile altora,/ despre copiii care n-au plâns după mine,/ despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,/ despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,/ despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.// Mă vor plânge locurile prin care am trecut/ mândru de mine./ Oamenii, mai puţin. Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care/ mi-am petrecut nopţile mele-nstelate./ Oamenii, mai puţin./ În definitiv, am făcut atâtea gafe-n viaţă/ încât ar trebi să o iau de la capăt cândva,/ Să corijez ce se mai poate./ [...]/ Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire./ Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele/ vin nesătule spre mine” – O mare dezamăgire pentru omenire) şi ingratitutinea inacceptabilă şi uniformizatoare a acelora pentru care rostul poetului este de neînţeles: „Trăiesc precum leul în parcul zoo viaţă publică mi se fac/ fotografii în timp ce urlu la lună mi se fac fotografii (desigur de/ amator) în timp ce execut alte treburi domestice în timp ce mă/ plimb în timp ce întorc ceasul cu o vorbă mai dulce e pour si/ mouve Galileo s-a sinucis cred de scârbă viaţa publică mă/ obligă să-mi deschid conserva în stradă lucru imposibil pentru/ cel de acum câteva iubiri şi mănânc neţinând cont de trecătorii/ ce mi se uită în gură (măi ce limbă atrofiată are ăsta mut fără/ certificat să fiu al naibii) adică eu umilul provincial care în/ fiecare sâmbătă seara merg în oraş la baie cu întreaga familie” (Viaţa publică I).

Întregul spectacol al ipostazelor se desfăşoară sub semnul regretului de a nu-l fi lăsat pe „celălalt” să se nască în locul lui şi care ar fi fost „mai hotărât, mai bărbat”: „De timiditate nici nu m-aş fi născut/ aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină/ Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic,/ mai hotărât, mai bărbat.// Un bărbat care ar fi ştiut să încalece/ viaţa ca un toreador/ pe care nu-l impresionează sângele care curge/ în şuvoi de pe spinarea taurului adus la/ acest spectacol nedrept, inegal şi crud.// Aş fi fost tânărul acela care urcă înălţimile/ munţilor cu dezinvoltura şoimului ales,/ bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii/ cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările./ Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi/ cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală.// Dacă aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină/ aş fi iubit mai mult femeia decât ideea de,/ aş fi înfrânt mai lesne viciul şi pofta de-a muri încet, precum copacii care nu-şi mai află umbra” (Aş fi fost).

Simplitatea limbajului, acurateţea scriiturii şi originalitatea problematicii sunt doar câteva dintre atuu-rile excepţionalei poezii a lui Nicolae Sava.