Poeme
de Mircea Bârsilă
Capete în rugăciune aplecate
Capetele nostre în rugăciune aplecate,
ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei,
cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul,
cu mine, cu tine .
Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie
tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar
aşa cum aş vrea eu,
de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii,
întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice.
Capete în rugăciune aplecate
şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,
în timpul vijeliilor ivite din senin:acele scurte
vijelii interioare!
Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată
la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinseşi toate
lămpile şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite
cu becuri electrice.
Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu:
ultima pasăre
din cârd, identică, în felul ei, cu un sufix,
este biserica noastră, iubito,
la ora asta, undeva departe, cineva este aşteptat,
în zadar, cu două pahare neatinse de absint
sau poate doar de vin roşu,
iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri,
pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge,
şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni,
şi tristeţea a toate acestea, frate nor.
Plase de pescuit azvârlite în apă
capetele noastre în rugăciune aplecate.
Aceleaşi grădini
Va fi la fel ca în această viaţă: aceleaşi frumoase
întinderi de maci
ajunse, din păcate, nişte fresce în care pictorii de biserici
au transpus, vizual, necuvenitele chicoteli ale îngerilor.
Şi morţii rămaşi fără cruci
şi fără rubedenii de sânge pe pământ,
întruchipaţi de lătrăturile clare şi reci ale vulpilor,
prin fânul înalt din livezi: va fi tot aşa, sută la sută,
cum este, de atâtea veacuri,
sub cerul acesta din catifea albastră şi unde fiecare dintre noi
se simte legat de sine, în felul unui arbore de ţinutul său.
Măcelării pictate, în spirit ironic, cu figuri de animale
împodobite cu flori, sânge pe jos şi căpăţâni cu ochii
încă deschişi,
grămezi de maţe aburinde şi enorme hălci de carne
atârnate în cârlige de fier: va fi exact ca în această lume,
pe care cei mai mulţi,
aşa cum ne place să credem, am înţeles-o:
poate nu chiar pe de-a întregul, dar am înţeles-o!
Aceleaşi grădini unde frumuseţea coboară cu teamă
pe aleile umede, în galbenele ceasuri ale toamnei,
ici-acolo, câte-o stână
atârnată, între dealuri, de laptele oilor.
O să ne cumpărăm mai departe, în mod simbolic,
o dată pe an,
încălţări de copil sandale, cizme de cauciuc îmblănite
şi ghetuţe cu patru capse în loc de şireturi: va fi, întocmai,
ca în această viaţă ,,recul de timp şi de infernuri
va fi, întru totul, aşa cum este şi pe-aici
unde ne grăbim mereu să ne culcăm,
să stingem lumina ce josnicie! şi unde cei mai mulţi
dintre anii duşi
se prefac în păsări de noapte, pe care le hrănim, îngânduraţi,
cu seminţe de castraveţi şi de ardei roşii, uscate la soare.
Îndurare
Nici nu mai ştiu bine cine sunt. Un ins din mine
îşi înlocuieşte cu pene de înger tristeţile
înfipte, la fel ca nişte araci, în pământ.Altul este trezit,
peste noapte între miezul nopţii şi revărsatul zorilor
de vacile pe care le-a păscut în copilărie: se întorc
una câte una şi zbiară lipindu-şi de prag enormele
căpăţâni. Altul oftează, cu spaimă, din pricina
oarbelor scorpii ce stau de veghe, la vămi, cu limba lor
ca o lancie. Se oftează întruna de parcă am fi nişte soldaţi
ai unei armate învinse.Nişte pomi scorburoşi.
Nişte stânci înmuiate.Vino, Doamne, şi întoarce totul
aşa cum a fost.Vino, Doamne, şi întinereşte totul
din nou dacă te-nduri! aşa cum întinereşte tâmplarul
o scândură, trăgâd-o pe ambele părţi la rindea.Amin!
Cireşe de mai
O dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii
să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul.
Se află de faţă preotul în odăjdii,
primarul care supraveghează totul din clopotniţă
şi poliţaiul mâncând din caschetă cireşe de mai.
În ziua următoare are loc o petrecere
cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase
în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cîrlige, la soare;
o petrecere ce ţine până tîrziu, spre chindie,
cînd oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice.
Mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată,
în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic
şi trebuie să stau acasă unde curcanii meditează
cu paşi melancolici şi vinete mărgele la gît
în ograda pentru păsări. Chiar aşa:
mă fac din nou mic
şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie,
mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară,
temându-mă să nu cumva
să mă răpească şi pe mine soarele când o ia, ostenit,
în direcţia beznelor nişte bezne concentrice
din lumea celor dezgropaţi, vai lor, doar o singură dată,
la zece ani, iar printre ei, din păcate, şi mama.
Privilegiu
Singurătate, nu te pripi, încercând să mă dai uitării.
Eşti, fără îndoială, un privilegiu, o adevărată
binecuvântare.
Eşti paharul de votcă pe care-l beau, seară de seară,
cu ochii în lacrimi sau, dimpotrivă, scrâşnind din dinţi,
aşezat cu spatele
la ceilalţi, în acelaşi ungher, de fiecare dată, al crâşmei.
Eşti un dragon bătând din toate aripile, Singurătate,
deasupra pădurii de stejari şi de fagi din sufletul meu:
o pădure
adâncă, hiperboreeană şi care există fără să fie.
O iarnă întreagă ne-a ţinut mama pe mine şi pe sora mea
geamănă, când eram mici, cu lapte de la o oaie betegită,
chiar în coşar, într-un ceas rău, de un lup: unul cu un cercel
de aluminiu, aproape nou, la ureche.
Eu cred că tu ai fost lupul acela, Singurătate.
Odaia mea e goală fără tine. Şi gândul morţii simţindu-l,
în absenţa ta,
cum începe să se îngroaşe la fel ca tulpina
unei buruieni, Singurătate.
De ce te pripeşti
şi mai ales de ce nu mi-ai spus de la-nceput adevărul?:
uneori, imaginea ta din oglindă, când te fardezi
sau când te piepteni, îmi pare un fel de paiaţă,
iar săptămâna trecută, în vreme ce-mi călcai pantalonii,
pe masa din bucătărie, aveai ochii ca ai de şarpe:
un şarpe din
rândul celor mai veninoase vietăţi din lume, Singurătate.
Acest anotimp
A venit toamna.
cu simetriile ei arbitrare. Acest anotimp
cu nordul spre sud. Această realitate
aşezată pe colţ: la intersecţia dintre ţipetele
cocorilor şi ale gaterelor pentru tăiat lemne.
Suntem cu toţii atât de bătrâni
încât fiecare dintre noi se simte făcut
dintr-o bucată de tablă ruginită. Şi munţii
arătându-şi, liniştiţi, colţii. Şi apele râurilor
încercând să-şi ascundă păcatele
sub gheaţa subţire de la maluri. O căpăţână
de ied
din care încă mai picură sânge
în fereastra de la drum a memoriei mele.
Un zeu
mirat de picioarele sale de lână: soarele.
A venit toamna: acest amurg fastuos dilatat.
Scârţâie porţile. Miroase a şoareci.
Un ciob de oglindă
În felul umbroasei prezenţe a ştiucii, sub gheaţa
unui râu,
iarna, în locurile unde albia se lărgeşte prea mult,
aşa îmi zvâcneşte,
sub osul frunţii, adesea, câte-o amintire uitată
din această viaţă
sau poate chiar din cele precedente.
Iată-mă, preot, în veşminte albe de in,
în fruntea unui sobor de copii cântând, cu glasuri de jale,
de la o fântână la alta,
nişte cântece magice.
Iată-mă urlând şi gemând de durere
în locul fiecărei femei când naşte:
la stânga mea Cibele, şi la dreapta Isis,
iar în adâncul unui ciob de oglindă: Hecate.
Iată-mă alături de-o fată de la ţară
atrasă de surâsul meu de bărbat cu strungăreaţă:
despăduchem, împreună, cuvinte
şi le spălăm, ritualic, în nişte jgheaburi de piatră.
Asemenea lucrurilor din scorbura unui copac
transformată provizoriu într-o magazie de scule
sfredele, dălţi, burghiuri, cleşti şi potricale
aşa s-au amestecat, în mintea mea, amintirile,
încât nu mai ştiu
care sunt cele de acuma şi, respectiv, cele seculare.
Dimineţi
De câte ori nu m-am încăierat, în tinereţe, pe la bâlciurile
din părţile noastre, aţâţat de ţipetele de bacante
ale fetelor învârtindu-se, la douăzeci de metri înălţime,
în scaunele de fier ale scrânciobului.
Era pe când nu aş fi pregetat să dorm, dacă ar fi fost nevoie,
lângă o vită îngropată de puţin timp în ţărâna nisipoasă
a unei fâneţe.
La fel ca feştila unei lalele, în abstractele grădini ale zeilor,
ardea o lacrimă o lacrimă încă neplânsă în creierii mei.
Şi misteriosul călăreţ de atunci
întrezărit, adesea, într-un galop nebunesc pe marginea râpelor,
în luminoasele şi grăbitele dimineţi îmbătate de albastrele
fulgere ale albăstrelelor: ei, bine, eu am fost călăreţul acela!
Eram tânăr
la anii a căror poezie dă pe afară ca o vână de apă
şi miroseam a femeie, zile de-a rândul,
după fiecare noapte de dragoste,
aşa cum miroase a vulpe
un câine care a scobit într-o vizuină.
|