Remus Valeriu Giorgioni a publicat la Editura ,,TipoMoldova’’ (Iaşi, 2012), în colecţia ,,Opera omnia’’, antologia Pisarul şi vântul. Cartea, ce cuprinde şi inedite (,,Echilibrul orei’’ – inedite între 1975-1987 şi ,,Scrisoare de la Polul Vest’’- inedite 1997- 2012), este structurată în aşa fel, încât trebuie citită de la sfârşit spre început, adică de la primul volum la cel din urmă (Ferestre în cer, Editura Dacia XXI, Cluj, 2012), spre a urmări evoluţia poetului de la o etapă lirică la alta.

Alegem dintre poeziile din perioada începuturilor sale lirice poezia ,,(omul nalt şi alb cu vioara supt braţ)’’, o poezie ce anticipează interesul actual al poetului pentru mesajul religios: ,,îngerul suflă spre dânsul/ ca spre o flacără de magneziu/iar sufletul pâlpâie-pâlpâie/lampă de păpădie//(abia atunci văzu diferenţa/dintre flux şi reflux/şi mareele mării interioare….)//îngerul suflă spre dânsul/iar sufletul iată-l descuamează desfoliază/şi se cabrează se înalţă în zbor/ ca un păun ca un/ flamingo cocor’’ (s.n.).

În principiu, textele sunt elaborate meticulos dar autorul nu riscă să înainteze călare pe versul alb şi, din precauţie, când se apropie de încheierea poeziei, apelează la serviciile rimei, precum în textul de mai sus şi, respectiv, în cele ce urmează, încrezător în rolul ei productiv şi structurant: ,,Când iei în mână o carte/Şi atingi prima dată/Epiderma ei simţitoare/fremătătoare/parcă auzi/scâncetul animalului din care-i croită/haina coperţii/(şi te întrebi dureros/au mai zis-o oare şi alţii/aceasta?/au zis-o mai bine şi mai frumos ?!’’ (,,Pergamentul viu’’, s.n). Chiar şi acest ingenios text, ce părea să curgă ,,liber’’, se sprijină, la un moment dat, pe efectele binefăcătoare ale rimei:,,Oh întâmplarea/Aceea/Tragic-hazlie/Îmi aminteşte mereu cu înfiorare/De cartonul expus în geamul/Femeii în vârstă/Pe lângă casa căreia/Trec zilnic//…Pe care scrie, pe care scrie/Un anunţ/Ca o poezie://Bate Tare Sunt Dincolo’’ ( ,,Dincolo’’, s.n.).

Amplul poem inedit ,,Scrisoare de la Polul Vest’’ are ca punct de plecare o poezie a lui Nichita Stănescu pe tema ninsorii.Pe parcursul ,,scrisorii’’ sunt asumate, cu aproximaţie, şi alte ,,maniere’’: Ion Barbu (,,Ninge din cerul cel mai sus/Pe-al universului sfânt fus’’), Şerban Foarţă (,,ninge-n buiestru ecvestru fără căpestru/circumterestru/ninge eliptic – verbal dar şi scriptic – ninge apocaliptic/ninge ca-n marii ruşi şi în Gib Mihăescu’’) şi chiar George Coşbuc: ,,Se-nalţă-n cer şi se avântă/Cu avalanşele la trântă’’.În pofida scăderilor (,,ninge cu miei şi cu păsat’’…) ,,împestriţatul’’ poem rezistă, totuşi, iar la sfârşitul lecturii devii curios şi vrei să afli ce surprize se ascund în celelalte texte.

Începând cu volumul Un suflet ectopic (Brumar, 2003) tematica de orientare religioasă are o pondere tot mai mare: ,,Oprit lângă zidul de sticlă/ al unui delir/pelerinul/ se puse pe tânguit, iată-l strigă sfârşit/ ,,pământul cu tot ce-i pe el va arde’’/stâncile s-or topi/de imensa temperatură aerul şi stihiile/ s-or – şi ele – aprinde-n acea zi!’’( ,,Zoe aionion’’).

Crucişătorul poema (Brumar, 2005) conţine (şi) trei ample poeme, care se detaşează nu numai prin întinderea lor, ci şi prin densitatea lexicală şi printr-o minuţioasă detaliere a problematicii.,,Poemul Filologhistic şi Poema Crepusculară’’, ce se desfăşoară pe zece pagini, este un dialog, în genul unor scrieri medievale, între cele cele două personaje alegorice: Poemul Filologhistic şi Poema Crepusculară. Dialogul este întrerupt din loc în loc de intervenţiile celui de al treilea personaj: Autorul. ,,Crucişătorul Poema’’ are ca temă truda autorului la ,,poemul acesta fără cap fără coadă’’.Câteva aluzii mistice, o secvenţă fantastică şi alta ,,conclusivă’’ (din placă turnantă a lumii poezia devine ,,o placă tectonică falia san adresas în era PC şi IPHONE din continent’’) ţin treaz interesul lectorului. Versul pe care l-am reprodus aici, în mod intenţionat, ilustrează plăcerea autorului de a-l agasa, din loc în loc, pe cititor prin anumite cuvinte, expresii, trimiteri livreşti (a căror formulare este lipsită de orice fărâmă de lirism) şi prin structuri în care sunt aglomerate felurite neologisme.

În cel de al treilea poem, ,,Descriptio urbis’’, descrierea oraşului ,,postat’’ în ,,sufletul Liniştii’’, pe ,,un platou sublunar’’ şi a unei halucinante irealităţi cu celeşti călăreţi care dau năvală pe străzi cu ,,neretezate capete de îngeri la oblânc’’ este remarcabilă: ,,în această urbe a sufletului de treci (cetatea cărnii/ transfigurate) ziua-n amiaza mare pe străzi parcă te-ai afla/noaptea pe clar de lună într-un cimitir pustiu şi totuşi simţi/o imensă prezenţă covâşitoare care te-apasă trecând pe sub/bolţi de viţă noptatecă pe sub arcadele nopţii suprafireşti în/care te-afunzi progresiv şi-ţi pare că pâlcuri –pâlcuri ar trece/ oameni în straie de-o transparenţă uluitoare/…/celeşti/călăreţi – şi caleşti – forfotind şi dând iama prin noapte la/oblânc cu capete neretezate de înger (de înger căzut)/luminând ca o căpăţână de zahăr candel în lumina lunii’’. Surpriza din final (,,înger sunt cu un cap de om la oblânc’’) se dovedeşte a fi binevenită şi, în acelaşi timp, adâceşte sensul poemului.

În volumele Pe aleea cu incunabule (Marineasa, 2005) şi Ferestre în cer (2012), Remus Valeriu Giorgioni renunţă la serviciile rimelor călăuzitore şi, totodată, şi la temele profane. De data aceasta, rolul călăuzitor îl au textele biblice selectate pentru lirismul lor intrinsec şi pe care le rezumă – sau în care intervine – cu abilitate. La umbra hipotextelor biblice, Remus Valeriu Giorgioni se simte în siguranţă, iar sentimentul acesta se converteşte într-o rafinată poftă de a re-scrie, reţinând esenţialul la nivelul mesajului şi ridicând, în acelaşi timp, propria scriitură la frumuseţea scriiturii-model. În Ferestre în cer, titlurile sunt elocvente în privinţa mesajului fiecărei poezii: ,,Nabcodonosor’’ (după Daniel 4:33) , Epifania (după Deut.3: 25), ,,Alpinistul’’, (după Isaia 52:7), ,,Balada Culegătorului’’ ,,Carele lui Iehova şi carul Său de slavă’’, ,,Iese efa (pergamentul în flăcări)“, după Zaharia 5:6, sau ,,(Femeile-cocostârc)’’: ,,… Iar îngerul descoperi în mijlocul efei/ O femeie/ Ea-mi arătă preţ de câteva clipe/ Surâsul său ca un şoarec suriu/Etalându-şi rictusul şi neobrăzarea/Mă privi indecent şi condescendent/ înainte să cadă la loc lunecând…// Din înalturi căzură apoi/Femeile-cocostârc apucară efa de toarte/ Ridicndu-se cu ea în văzduh’’(…).Un alt text – de factură parabolică şi care se ţine minte – este cel intitulat ,,mama vultur şi Dumnezeu’’: ,,iar când puiul de vultur devine destul de greu spinii/ din fundul cuibului încep să-l înţepe iar puiul/ se caţără speriat pe marginea cuibului în echilibru/ fragil/ atunci mama-vultur vine tiptil şi scutură cuibul/ iar/ puiul de vultur pică de sus ca un bolovan, bolovan bol/-nav – ai zice că acu-acu se va face praf atunci mama-vultur/ se lasă-n picaj până sub el şi-l poartă pe aripi aşa/ o dată aşa de două de trei ori/ până puiul cel uluit se-ngrozeşte deodată începe/ să bată din aripi cu disperare să le întindă/ şi să planeze/ deasupra de munţi şi prăpăstii peste afunde crevase/ în rotocoale de puritate// … Dumnezeu e pentru noi mama-vultur’’.

Din aceeaşi categorie, aceea a poeziilor care plac, face parte şi ,,Iese efa (pergamentul în flăcări), o transcriere după Zaharia 5:6: ,,Iar când a ridicat ochii din nou/ Către cer iată un pergament/Făcut sul cu aripi de condor trecea în zbor/Purtat pe umăr de înger/…/ Iar îngerul stătea în picioare cu faţa la soare/ Piciorul drept pe uscat iar stângul/ Pe mare şi l-am întrebat/ Ce pot să însemne acestea toate ?// Nu ştii ce înseamnă acestea (toate) ?//Acesta-i blestemul tânguirea/Tălăngi la gâtul oii bolnave sentinţă/Pentru hoţi şi bandiţi/.../Vezi tu ce iese de-acolo? (se ivea ceva de bronz dintre/ munţi/ De aramă/ Se arăta pe zare ceva!)/ Văd spusei dar nu ştiu ce este –/ IESE EFA (ocaua) pe toţi/ Aceştia fără pic de ruşine şi frică/ I-am prins cu ocaua mică !’’

Sectretul reuşitei lui Remus Valeriu Giorgioni, în orizontul poeziei de acet tip, constă, în primul rând, în fireasca simplitate a metodei abordate.