Dumnezeu nu se ascunde în artã

Premiul UNITER pentru dramaturgie, Viaþa mea sexualã de Cornel George Popa, este printre primele, dacã nu singura piesã premiatã în România dupã 1990 care este ºi jucatã pe o scenã profesionistã. Cumulând mai multe funcþii, între care ºi acelea de preºedinte al UNITER (care a premiat piesa) ºi de director al Teatrului Naþional (care a jucat piesa), Ion Caramitru a avut posibilitatea, dar ºi coerenþa necesarã, pentru a face ca Premiul Uniter sã devinã spectacol al Naþionalului. Cornel George Popa nu mai este un tinerel iar textul sãu seamãnã cu o „viaþã a unei femei” cum spunea pe vremuri Baranga, doar cã aceastã viaþã nu mai este irositã datoritã abuzurilor comuniste ci de bunul plac al patronului de sex shop unde câºtigã un ban încercând sã vândã obiecte sexuale unei populaþii încã neadaptatã la aceste tip de comportament. Titlul este o pãcãlealã: nu despre viaþa sexualã a Dorinei este vorba ci de o imagine contemporanã bucureºteanã. Un Bucureºti resimþit de autor ca un infern comic ºi nu unul obiectiv, o „felie de viaþã”, cum spuneau teoreticienii realismului. Cea mai puternicã ºi convingãtoare laturã a acestui scenariu cu multiple ºi neterminate ramificaþii este confruntarea dintre mentalitatea tatãlui (Costache, un nostalgic cu pieptul plin de ordine ºi medalii obþinute, probabil, în „întrecerea socialistã”, om crescut în cultul demnitãþii ºi onorabilitãþii comuniste - rol numai bun pentru Constantin Dinulescu, care îi dã pondere ºi umor) ºi realitatea în care se integreazã fiica lui, Dorina, care se expune la acel sex shop cu program continuu, un job obþinut ºi acesta prin relaþia nedemnã (în viziunea lui Costache) cu tatãl copilului, om însurat, la casa lui. Onoarea de pãrinte a lui Costache este cam obositã ºi resemnatã, deºi fiica sa are un copil din flori pe care bunicul îl iubeºte foarte mult ºi îl numeºte ªurubel. Oroare: ªurubel este ilustrat de Sorin Militaru, regizorul spectacolului, ca o pãpuºã mare într-un cãrucior transparent. Vorbeºte cumva Cornel George Popa despre dezonoarea românilor siliþi sã schimbe meserii de ingineri ºi profesori pentru aceea de vânzãtori la piaþã? Da, dar deloc convingãtor, pentru cã el nu analizeazã, ci enunþã. Îi place o veche ºi inconsistentã idee luatã dupã ureche de la Cioran despre somnul românilor ºi o presarã pe toatã durata piesei pânã la saturaþie. La „somnul românilor” se gândea ºi Mureºanu când striga Deºteaptã-te române ºi toate miºcãrile de deºteptare a neamului care au urmat. Sã trãim, oare, din nou un asemenea moment? Autorul strigã ºi el deºteaptã-te române, dar mai în ºoaptã, sã nu se trezeascã cineva în toiul nopþii. Nu ia lucrurile în tragic decât în cel mai nefericit moment, atunci când nu îl mai crede nimeni, ºi anume în clipa când te aºtepþi mai puþin: o pereche pescuitã parcã din filmele cu Bonny ºi Clyde, doi îngeri triºti, Gelu ºi Mimi, dau de belea, Gelu fiind ucis într-o încãierare de beþivi. Dar, din acest punct, tragedia nu mai este a lor ci a piesei. Tania Popa, care duce greul acestei biografii contemporane, nu se simte încã în largul ei, prezenþa sa nu are ecou ºi vocea duce lipsã de reverberaþii. Nu este nici o bombã sexy, nici fata cuminte pe care a visat-o tatãl sãu. Este ºi o eroare în decupajul piesei pe care o punem tot pe seama regizorului Sorin Militaru. Dupã ce „înghiþi” moartea lui Gelu care nu are mai nimic de-a face cu sistemul tematic al piesei, Tania Popa vine ca o ºcolãriþã la recitare ºi ne spune cã „asta a fost viaþa ei sexualã, nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Este, evident, o fisurã între spectacol ºi public ce mai poate fi încã reparatã. Dupã atîtea calitãþi impure, ce mai rãmâne de vãzut în spectacolul lui Sorin Militaru? În mod cert, scenografia Alinei Herescu care creeazã douã vitrine de sex shop cu actori vii, care îºi fac foarte bine inconfortabila datorie ºi creeazã o atmosferã de gen suprarafinatã ce nu prea se potriveºte cu lumea mizerabilistã a piesei. ªi câteva roluri, creaþii în sine: Vitalie Bichir, un psihopat bine studiat care porneºte de la filme porno ºi ajunge la buchete de flori pentru frumoasa Dorina ºi Rãzvan Oprea, copie dupã naturã a unui adolescent prea ºmecher care sfârºeºte prost. Pânã la urmã, cea mai bunã scenã scrisã de Cornel George Popa nu se petrece pe scenã, ci în caietul program. S-o urmãrim: „Într-o searã telefonul mobil  începe sã piuie ca disperatul ºi o voce liniºtitã de bãrbat te întreabã: - Domnul Cornel George Popa/ - Da. /- Îmi pare bine. Numele meu este Marian Popescu/ - Bunã seara, domnule Popescu. / Aþi trimis o piesã la UNITER? /- Da. / - Cum se numeºte piesa ? / - Viaþa mea sexualã (spui tu simþindu-þi picioarele moi)/ - Ei, bine (spune vocea, apoi face o pauzã de efect) am plãcerea sã vã anunþ cã aþi câºtigat. /- Domnule Marian Popescu (urli tu) îl vãd pe Dumnezeu! S-a despicat cerul ºi mi-a fãcut un semn cu mâna.” Noi, în schimb, nu l-am vãzut, deºi se spune cã Dumnezeu se ascunde în artã.