De ce sã epilãm spre Vest

Drama Sã epilãm spre Vest de Saviana Stãnescu (prezentatã recent într-o  lecturã publicã dirijatã de Radu Afrim pe scena Teatrului Odeon) este o suitã de scãpãrãri ale memoriei, o memorie încãrcatã cu aproape zece ani de istorie politicã ºi biografie personalã.  O vezi jucatã pe întuneric cu scurte ºi orbitoare secvenþe de stroboscop care  pun accentul pe anumite  rãni ale memoriei fãcute sã þipe. Pentru a pãºi pe un teren ferm, Saviana Stãnescu nu scrie despre alþii ci despre sine în raport cu ceilalþi. Este o poveste autobiograficã uºor modificatã, ajustatã, agrementatã cu teme  care i-ar putea interesa pe aceºti americani care nu ºtiu despre români mare lucru decât Ceauºescu, contele  Dracula, revoluþia, Casa Poporului ºi nu multe altele. O spune direct autoarea: „Nu cunoaºteþi istoria noastrã româno-daco-traco-romano-otomano-bizantino-balcanicã, comunistã, post-comunistã, anti-comunistã, pro-americanã, tot ce ºtiþi despre noi este Dracula -Vampirul, Ceauºescu -dictatorul ºi Nadia Comaneci, gimnasta! Nadia e ok”. Se mai pune în discuþie ºi un alt brand românesc, hoþia. Eroina e cleptomanã, furã din magazine  cãrþi ºi vitamina C.  Din toate aceste teme plus Saviana Stãnescu însãºi,  plus câte ceva din filmele cu vampiri autoarea  încearcã sã alcãtuiascã un aliaj omogen pe gustul româno-americanilor adãugând  timid în final ºi o trimitere la 1a celebrul 11 septembrie.  Dar de ce  „sã epilãm spre Vest”, adicã cum ? - se întreabã pe bunã dreptate cititorul. Este o glumiþã a Savianei ca sã parã titlul cât mai  cool, dar, în acelaºi timp,  ne împãrtãºeºte ºi nouã unul dintre secretele sale: ea  nu suportã niciun fel de pilozitãþi ºi revolta împotriva acestor mici monºtri care sunt firele de pãr pe corpul catifelat al femeii este expusã în frecvente descãrcãri de revoltã. De altfel piesa este subintitulatã perfid  O poveste pãroasã în douã turnuri ºi patru anotimpuri. ªi totuºi, formula dramaticã este,   acum, îmblânzitã faþã scrierile din etapa româneascã (Proscrisa ºi altele). Nu scrie pur ºi simplu o piesã de teatru, ci ºi o ilustraþie pentru orele de dramaturgie cu  studenþii sãi din America pe care nu-i poate pãcãli cu  experimente europene, ci trebuie sã le arate o reþetã dramaticã rezonabilã  Astfel cã Saviana Stãnescu atinge conºtiincios toate punctele propuse inclusiv câteva secvenþe ridicole cu soþii Ceauºescu în chip de þepeºi ºi de vampiri (autoarea a comasat cele douã  atribute ale dictatorilor) ce reprezintã poate una dintre rãnile eroinei de care vorbeam la început la care se adaugã Piaþa Universitãþii ºi alte halucinaþii ceauºiste. Cu al doilea coºmar (tragerea în þeapã prin vagin propusã de Elena Ceauºescu) Saviana Stãnescu  inventeazã pedepse terifiante pe urmele lui Jarry, dar nu ajunge la rafinamentul ororilor ubueºti ale maestrului „descreierisirii”. Autoarea nu ezitã nici o clipã  sã-ºi atârne pe piept  cocarda opoziþiei: „Eu am fost aici. În ’89, în ’90, în ’92, în 96! Aici pentru toate protestele opoziþiei. Aici la revoluþie. Aici! Am vãzut sânge în Piaþa asta!“ Spre a produce un spectacol coerent ºi unitar, secvenþele din care este alcãtuit scenariul trebuie sã facã parte, toate, dintr-o noapte a Danielei care ba trãieºte pe viu în prezent ba e cutremuratã de amintiri politice. Piesa începe cu românii postrevoluþionari înghesuiþi într-un apartament din Crângaºi nemulþumiþi cã au rãmas de cãruþã faþã de alþii care s-au îmbogãþit peste noapte aºteaptã „vizita bãtrânei doamne”  Aronson de la New York care sã-i scape de sãrãcie prin fiul sãu Charles care o va lua de soþie pe Daniela/Saviana. Este, mai pe scurt,  istoria unui mariaj eºuat al Danielei cu americanul Charlie care va muri în dezastrul de la 11 septembrie. Pe lângã punctajul tematic amintit,   Saviana îºi apropie unul lexical care este al fostei generaþii tinere. Din acest motiv nu vor lipsi din textul ei expresiile tari (cur, futai, ce pana mea, sau, într-un montaj mai  „filozofic”: lucrezi, mãnânci, fuþi, lucrezi, mãnânci, fuþi… Pat, slujbã, bucãtãrie, pat, slujbã, bucãtãrie), semne de solidaritate  asemenea blugilor rupþi.  Dar sunt pasaje în care scrisul Savianei Stãnescu  creeazã secvenþe ºi propoziþii greu de uitat. Este extravagant ºi stupid jocul de-a curcanul de Ziua Recunoºtinþei, singurul care îl excitã pe Charley, o versiune regresivã a erotismului, iar prezenþa irakianului-mahomedanului Uros cu a cãrui moarte se încheie piesa, nu  urmaºul lui Ghilgameº ºi Enkidu, creeazã în scenele cu Daniela o ciudatã ºi nu îndeajuns exploatatã enclavã dramaticã orientalã la New York. Astfel cã aceastã cronicã a anilor de pelerinaj ai Savianei Stãnescu între România ºi SUA alcãtuiesc poate o „poveste pãroasã “ dar nu se vãd prea bine cele „douã turnuri”.