În urmă cu mai mulţi ani, în 2011, la 27 iulie, la Neuchâtel se stingea scriitoarea elveţiană de origină maghiară Agota Kristof, autoare a unei trilogii romaneşti celebre, distinsă cu premii literare prestigioase şi tradusă în numeroase limbi. Autoarea era, în ansamblul lumii literare europene de la sfârşitul secolului al XX-lea, un personaj cu totul aparte, surprinzător, cum surprinzătoare erau şi personajele romanelor sale.
Cariera ei literară dintr-o viaţă relativ lungă (1935-2011) a fost marcată decisiv de trei romane, Le grand cahier, La preuve şi Le troisičme mensonge, publicate pe parcursul a doisprezece ani, între 1986-1998, dar, altminteri, ea a scris şi poezie, începând din adolescenţă, şi teatru prin anii 70 şi chiar şi mai târziu, când unele dintre piesele ei au fost difuzate la radio. Cele mai mari satisfacţii şi recunoaşterea originalităţii i le-a adus însă proza. Când a oferit manuscrisul primului său roman, Le grand cahier, editurii Seuil, în 1986, succesul a fost imediat şi epatant. Căci în pofida unor refuzuri politicoase şi impersonale de la alte două edituri, Grasset şi Gallimard, Agota Kristof nu a trecut totuşi printr-o luptă epuizantă cu editurile care, sufocate de numărul manuscriselor primite, resping imperturbabile, uneori fără măcar să le deschidă, numeroase manuscrise semnate de autori prea puţin sau deloc cunoscuţi. Ea nu a cunoscut, la începutul carierei ei literare de romancieră, experienţele stresante a sute de refuzuri editoriale, evocate printre alţii de Andrei Makine, important scriitor francez de origină rusă, Anna Gavalda, scriitoare franceză cu o audienţă internaţională sau Jacques Godbout, scriitor de prima mărime din literatura quebecoasă de azi.
Primul roman al trilogiei Le grand cahier (1986) a devenit repede un clasic al literaturii elveţiene, a început să fie studiat în şcoală şi a fost chiar în centrul unui scandal când tatăl unui elev a dat în judecată un profesor de literatură pentru că predă copiilor o operă cu conţinut pornografic. Era însă o exagerare, cum au fost şi altele, celebre, în istoria literaturii, şi Agota Kristof a avut de partea ei întreaga lume literară. Procesul s-a închis fără nicio consecinţă negativă.
Surprinzătoare, la primul contact cu scrierile şi biografia Agotei Kristof, este relaţia ei cu limba de adopţie. Relaţia aceasta face parte însă dintr-un context naţional, politic şi cultural mai larg. Într-o povestire autobiografică, LAnalphabčte, publicată în 2004 (dar scrisă mult înainte), ea numeşte limbile germană şi rusă, adică limbile ocupanţilor temporari ai Ungariei în timpul şi după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, limbi inamice. Detaliile despre încercarea sovieticilor de a impune limba rusă în învăţământul maghiar seamănă foarte bine cu cele din România din aceeaşi perioadă perioada anilor 50: Nimeni nu cunoaşte limba rusă. Profesorii care predau limbi străine [...] nu cunosc cu adevărat limba asta şi n-au nicio dorinţă să o predea. Şi, oricum, elevii n-au niciun chef s-o înveţe. Asistăm la un sabotaj intelectual naţional, la o rezistenţă pasivă naturală, neconcertată, în firea lucrurilor. [...] O generaţie de ignoranţi iese din şcoli. Agota Kristof, deşi cititoare pasionată încă din copilărie, la 21 de ani, când părăseşte Ungaria şi ajunge în Elveţia într-o zonă francofonă, face parte din generaţia aceasta care n-a avut acces la niciuna dintre limbile occidentale. Efortul ei de a stăpâni limba franceză nu a fost decât parţial eficace şi ea vorbeşte despre el cu o francheţe poate unică: Vorbesc limba franceză de treizeci de ani, scriu în ea de douăzeci, dar continui să n-o cunosc. Nu o vorbesc fără greşeli şi nu pot să scriu decât cu ajutorul dicţionarului, consultat în mod frecvent. Din cauza asta numesc şi franceza o limbă inamică. [...] Şi mai este un motiv care este cel mai grav: limba asta e pe cale să-mi omoare limba maternă.
Aşa încât, în ultimele rânduri ale povestirii sale autobiografice, scriitoarea, fortuit elveţiană, recunoştea relativitatea succesului său: Ştiu că n-am să scriu niciodată în franceză cum scriu scriitorii francezi din naştere, dar am să scriu cum pot şi cât pot mai bine. Limba asta, nu eu am ales-o. Mi-a fost impusă prin destin, hazard şi împrejurări. Sunt obligată să scriu în franceză. E o bravadă. Bravada unei analfabete.
Exagera cum şi alţii au făcut-o înaintea ei. Emil Cioran în Écartčlement, de exemplu, explica eleganţa stilului său printr-un efort de a face iertată contraperformanţa oralităţii sale franceze, deficiente. Dar spre deosebire de el, Agota Kristof, în limba franceză, nu era, şi motivele erau clare, o calofilă, o şlefuitoare a cuvintelor şi a frazelor armonioase, cu o mare încărcătură intelectuală. Ea era o povestitoare foarte bună şi-şi atingea ţinta narând doar ce este esenţial, într-un stil simplu, percutant, lipsit de fiorituri.
Trilogia gemenilor este, aparent, istoria a doi fraţi dintr-un orăşel maghiar aproape de graniţa cu Austria, cu o copilărie penibilă petrecută în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care apoi s-au despărţit prin emigrare. Se vor căuta toată viaţa, dar când se vor regăsi le va fi imposibil să reia viaţa comună de altădată.
Personajele sunt intense, construite din câteva linii care încalcă tabuurile verosimilităţii printr-un realism aparte, s-ar zice, magic dar ŕ rebours faţă de formula literară consacrată de proza sud-americană. Universul Agotei Kristof intrigă prin pesimism, singurătate, sărăcie, murdărie, tulburări sufleteşti, drame colective şi individualism extrem, violenţă rece şi justiţiară, onirism. În Le grand cahier, gemenii despre care vom afla în volumul următor că se numesc Klaus şi Lukas sunt contopiţi unul într-altul ca doi fraţi siamezi. Naratorul este unul dintre cei doi, dar nu ştim care, fiindcă el se exprimă totdeauna la persoana întâi plural, fără nicio marcă de individualizare. E un artificiu tehnic devenit structură literară şi apoi metaforă tulburătoare în volumul al treilea. Într-un interviu, Agota Kristof menţiona că, iniţial, era vorba de un frate şi o soră. Dar nevoia de a preciza tot timpul care dintre ei vorbeşte ori face ceva i s-a părut incomodă şi, concomitent, neplăcută pentru cititor. Aşa încât a ales soluţia a doi fraţi gemeni ca să evite repetările stânjenitoare. Şi, astfel, dincolo de acel noi omniprezent nu ştim cum gândesc şi care sunt evoluţiile sufleteşti individuale ale celor două personaje principale. Gemenii sunt de acord, în mod natural şi spontan, în privinţa a tot ce trebuie să facă şi să zică. În raport cu lumea exterioară, ei sunt aidoma copiilor teribili ai lui Cocteau, inventivi, malefici, rebeli, dependenţi unul de altul, dar la Agota Kristof, duri şi răzbunători. În adâncuri aproape insondabile însă, ei sunt locuiţi de tandreţe pentru cei slabi şi poate că amestecul acesta paradoxal dintre duritate şi sensibilitate explică cel puţin parţial aderenţa cititorilor la stilul minimalist al scriitoarei. Caietul mare, un jurnal în care gemenii consemnează cu scrupulozitate tot ce trăiesc, va deveni, în La preuve, dovada pe care Lukas o invocă mereu pentru a-i convinge pe cei din jurul lui de existenţa mereu aşteptatului Klaus.
În Le troisičme mensonge, firul naraţiunii, continuat alternativ de cei doi fraţi care se aşteaptă ori se caută, se complică. Personajul care pare a fi Klaus revenit din străinătate spre a-l căuta pe Lukas din La preuve în orăşelul copilăriei mărturiseşte că povestea din Le grand cahier e falsă: Toată lumea din oraş îmi cunoaşte istoria: mă aflu în căutarea fratelui meu cu care am locuit aici, în oraşul acesta până la vârsta de cincisprezece ani. Aici trebuie să-l regăsesc, îl aştept, ştiu că se va întoarce când va afla că am revenit din străinătate. Toate astea sunt o minciună. Ştiu foarte bine că în oraşul ăsta eram deja singur la Bunica şi că încă de atunci doar îmi imaginam că suntem doi, fratele meu şi cu mine, ca să suport insuportabila singurătate.
Şi celelalte date ale naraţiunii se amestecă într-o nouă versiune. A treia minciună se referă la identitatea fraţilor. Numele real al lui Klaus cel care a traversat graniţa este Lukas, iar adevăratul Klaus a devenit celebru ca poet sub pseudonimul Lukas. Revederea fraţilor e un eşec. Klaus alias poetul Lukas, din La preuve, temându-se că fratele său i-ar putea disputa preeminenţa în faţa mamei lor bolnave, nu-l acceptă ca frate şi pretinde că nu e nicio înrudire între ei. În final, după ce Lukas se va sinucide, Klaus se gândeşte să-i urmeze exemplul când îi va muri mama, fiindcă nu va mai rămâne niciun motiv spre a continua.
E întrucâtva fastidioasă istoria contorsionată a gemenilor dacă ignorăm, în subtextul frazelor minimaliste, motorul ludic. În Le grand cahier sunt notate exerciţiile prin care, dând jocului un obiectiv de atins, gemenii încearcă să devină mai puternici, mai rezistenţi, capabili să suporte mai uşor agresiunile fizice şi psihologice, mai instruiţi şi mai abili în nararea coerentă, concisă şi exactă a experienţelor prin care trec. Şi regăsim, atribuit gemenilor, un rezumat al tehnicii literare a autoarei. Cât despre jocul identitar Klaus-Lukas, Lukas-Klaus, el pare o soluţie literară apărută pe parcursul scriiturii, căci, iniţial, autoarea voia să scrie o serie de povestiri pentru adolescenţi cu aceleaşi personaje. Contopirea seriei într-un text unic şi transformarea unuia dintre fraţi într-un personaj existent doar în imaginaţia celuilalt i s-au impus ulterior.
La lectură, cititorul este însă surprins precum în faţa unui bun roman poliţist, în care rolul şi semnificaţia personajelor protagoniste se inversează în ultimele pagini.
Ultimul roman al Agotei Kristof este Hier. Personajul principal este din nou un emigrant ungur care lucrează într-o uzină de ceasuri şi vrea să devină scriitor. Este exact profilul autoarei care a muncit zece ani într-o asemenea uzină, înainte de a începe să trăiască din drepturile ei de autor.
Spre sfârşitul vieţii, Agota Kristof a abandonat scrisul evaluându-şi scrierile cu severitate. Şi-a vândut toate manuscrisele Arhivelor naţionale elveţiene şi înainte de a muri a dispus ca, după incinerare, urna cu cenuşă să fie expediată familiei sale din Ungaria.
Cercul s-a închis acolo unde începuse. În oraşul K, în Ungaria, în apropiere de graniţa cu Austria.