E un act de curaj să scrii despre scriitori emblematici cărora li s-au consacrat zeci ori chiar sute de studii, monografii, eseuri şi capitole întinse în istoriile literare cele mai importante. Şi să scrii nu oricum, ci cu acribie, cu eleganţă şi cu o dezinvoltură tinerească.

Este ceea ce face Mihai Vornicu – născut la Brăila în 1942, absolvent al facultăţii de filologie din Bucureşti, cercetător timp de 13 ani la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” şi stabilit în Franţa din 1983 – prin cartea sa, Statui de hârtie. Sub titlul acesta, întrucâtva oximoronic, autorul adună studii şi eseuri publicate în România literară, Viaţa Românească şi Convorbiri literare despre douăzeci de scriitori de primă mărime ai literaturii române, de la Ion Neculce la Marin Sorescu, neomiţând, fireşte, trioul canonic Eminescu, Caragiale, Creangă.

Drumul pe care-l parcurge Mihai Vornicu – istoric literar apreciat în perioada sa românească – este brăzdat de şleaurile celor care au trecut pe acolo înaintea lui. Unele sunt atât de adânci încât este greu, dacă nu aproape imposibil, să te smulgi odată ce-ai intrat în ele. Şi tocmai situaţia aceasta, pe care autorul o evită cu abilitate, explică natura performanţei sale. Căci chiar dacă studiile şi eseurile lui nu duc în alte direcţii decât cele consacrate, ele nu sunt mai puţin interesante şi instructive. Punctul de plecare al interesului pe care ele sunt îndreptăţite să-l suscite în lumea criticii şi a istoriei literare trebuie căutat în concepţia sa despre critică, expusă în eseul introductiv, Homo criticus. Despre critică – genul proxim şi diferenţa specifică. E un mod de a privi lucrurile care poate fi acceptat ori respins, dar el reprezintă, aşa-zicând, călimara din care autorul îşi ia cerneala pentru scrierea contribuţiilor sale.

Pentru Mihai Vornicu, critica este cvasi-independentă de opera examinată. Aceasta este doar un prilej pentru exerciţiul critic şi, la nevoie, cititorul se poate dispensa de ea. Căci folosind acelaşi instrument de comunicare ca şi opera examinată (expresia lingvistică, cuvântul), critica poate aspira cu îndreptăţire la statutul de gen literar aparte, cu un criteriu de valoare care „se identifică până la urmă cu cel al literaturii în general.” Astfel stând lucrurile, scopul criticii, devenită literatură despre literatură, este mai puţin legat de opera-prilej şi mai mult de propria-i intenţionalitate artistică.

Dar fireşte nu e vorba de o simplă „divagaţie eseistică” în raport cu opera. Mai trebuie „calificare specifică”, precum şi „sentimentul profesionalităţii”.

Oricum, identificarea criteriului de valoare al criticii cu cel al literaturii echivalează cu a afirma că un critic nu se deosebeşte de un altul atât prin ce spune despre operă, cât prin cum spune, ca în literatură.

Probabil că din această cauză, Mihai Vornicu este atât de preocupat de latura de personaj a autorilor, mai ales când viaţa lor îi oferă material suficient pentru efortul de construcţie literară. Este situaţia tipică a memorialiştilor în a căror moştenire literară documentele de sursă academică se întrepătrund cu datele furnizate de memoriile lor. Mihai Vornicu le dezvoltă biografiile cu amănunte interesante, de multe ori pe cât de inedite, tot pe atât de savuroase, nuanţează judecăţile morale ale înaintaşilor care au scris despre ei, introduce noi unghiuri de observaţie, narează colorat şi volubil contextul istoric şi mentalităţile vremii, nu se dă în lături să confirme apăsat unele ierarhii sau să amendeze altele care îi par discutabile. Rezultatul final este, de regulă, un tablou complex sainte-beuvian în care literatura personajului nu apare ca o dominantă a personalităţii lui, ci ca o ocupaţie secundară. Autorul discutat are în schimb dimensiunile şi pertinenţa unui personaj romanesc încadrat de alte personaje, şi ele vii. Ion Neculce, de exemplu, este văzut ca un boier tipic al veacului său, cu destinul dominat de evenimente familiale şi de ambiţii de mărire care se intersectează dramatic cu istoria majoră. Grigore Lăcusteanu este un memorialist fără mari calităţi literare, expresiv din candoare literară, dar băţos, conservator, rusofil şi narcisic. Şi Mihai Vornicu, la fel ca alţii (Camil Petrescu, în primul rând), a fost atras de pitorescul involuntar al personajului. George Sion, boier mărunt, „poligraf veleitar”, dar autor spre bătrâneţe al unor Suveniruri contimpurane este interesant ca evocator sentimental al mediului boieresc din secolul al XIX-lea.

Nu avem mulţi istorici care să fi studiat elitele din societatea românească din secolele trecute la nivelul vieţii şi mentalităţilor cotidiene aşa încât memoriile lor, fie sau nu în paralel cu alte scrieri valabile artisticeşte, îşi păstrează o utilitate certă pe care autorul Statuilor de hârtie a scos-o la lumină în mod oportun.

Cu o altă dispoziţie, şi previzibilă şi normală, sunt abordaţi scriitorii majori, Eminescu, Caragiale, Creangă, Galaction, Bacovia, Arghezi, Marin Sorescu etc. De astă dată, opera este cea care contează în primul rând şi descrierea ei este făcută cu o siguranţă tranşantă ce pare tentată de verdicte. Şi nu puţine sunt observaţiile care fie adâncesc afirmaţiile înaintaşilor, fie le amendează. În acest sens, studiul despre Creangă face parte dintre textele remarcabile ale volumului, alături de cele despre Bacovia, Arghezi, Galaction sau Marin Sorescu. Autorul este în textul despre Ion Creangă cu adevărat un creator de puncte de vedere când dizertează despre apropierea stilistică dintre humuleştean şi I.L. Caragiale ori când analizează succint Punguţa cu doi bani ca o metaforă licenţioasă care ar explica toată desfăşurarea epică.

Ion Luca şi Matei Caragiale sunt priviţi ca membri ai unei dinastii literare şi cu sentimentul că trebuie reparată o nedreptate. Tată şi fiu, cei doi Caragiale, cu binecunoscutele lor relaţii omeneşti ambivalente, au devenit automat în conştiinţa publică şi rivali literari. Mihai Vornicu este un suporter absolut al lui Ion Luca şi pare întrucâtva iritat de prestigiul lui Matei în lumea scriitoricească, unde este uneori comparat cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul Ghepardului.

Preferinţa lui pentru Ion Luca nu este deloc contestabilă, dar nici cea pentru Matei nu este, căci criteriile esenţiale sunt sensibilitatea şi receptivitatea celor care-i citesc. Ierarhiile şi cât de înalt e soclul în posteritate al unuia sau altuia nu contează prea mult nici pentru cine îi frecventează cu asiduitate, nici pentru cine nu e deosebit de interesat de opera lor. Posteritatea furnizează mai curând argumente de autoritate şi abia după aceea criterii de apropriere sensibilă. Eminescu rămâne Eminescu pentru toată lumea, dar asta nu împiedică să existe mulţi cititori de poezie „semantici”, ori „critici”(cum i-ar fi numit Umberto Eco), care pot fi mai receptivi la poezia lui Bacovia, a lui Blaga sau a lui Arghezi.

Mihai Vornicu poate fi plasat în grupul, tot mai diminuat numericeşte, al criticilor de erudiţie. Cunoaşterea temeinică, din poziţia sa de istoric literar, a literaturii române se însoţeşte cu o vastă bancă de referinţe care se întinde de la antichitatea greco-romană şi orientală până în zilele noastre, trecând prin principalele literaturi europene. Stilul său este elegant, calofil cu măsură, cu o aparentă detaşare, dar în realitate pasionat şi foarte implicat. Din acest motiv, analizele sale se încheie deseori cu un ton solemn şi cu celebrări sacerdotale. Exemplul tipic îl găsim în studiul despre Ion Creangă, unde humuleşteanul este pus în aceeaşi familie spirituală cu Brâncuşi, sub semnul genialităţii: „Din aceste adâncimi spirituale şi din aceste împrejurări de viaţă materială urcă fiinţa lui Ion Creangă. Însă literatura lui, ca şi sculptura lui Brâncuşi, înghite dintr-o săritură toată distanţa care desparte câmpia folclorului de cele mai înalte culmi ale artei culte, prin mijloace care ţin de miracolul individului de geniu: apariţia exemplarului uman de excepţie în istoria unei naţiuni şi a unei culturi e imprevizibilă şi nu decurge în mod necesar ori logic din acumulările stratificate anterior”.

Altitudinea de la care Mihai Vornicu priveşte scriitorii şi operele lor este suficient de adecvată pentru ca, pe de o parte, să evite analizele fastidioase de laborator, obsedate de amănunte tehnice invizibile cu ochiul liber şi, pe de alta, pentru ca, dimpotrivă, amănuntele care contează să fie abordate cu precizie şi folosite cu eficacitate. Este altitudinea de la care priveau literatura, de pildă, şi E. Lovinescu sau G. Călinescu.

Dar apropierea dintre Mihai Vornicu şi maeştrii săi nu se limitează doar la atât. Găsim în cartea lui şi muzica frazei călinesciene, precum şi siguranţa ori chiar aplombul cu care maeştrii săi se manifestau în câmpul teoriei. Când, de exemplu, vorbeşte polemic şi cu multă dreptate despre traducerile deficiente din poezia lui Eminescu ori când, în eseul introductiv deja menţionat despre Homo Criticus, îşi expune opiniile despre critică şi când îl compară pe critic cu „un Columb plecat pe căi nemaiumblate spre mirodeniile şi aurul Indiei care descoperă de fapt un continent neştiut, America”.

Mihai Vornicu nu este însă un asemenea critic şi istoric literar. Mai întâi, fiindcă nu călătoreşte pe căi nemaiumblate şi, în al doilea rând, pentru că, spre deosebire de Columb, el nu se înşală. Columb a trăit toată viaţa fără să accepte că a descoperit altceva decât ce crezuse. Or tot ce scrie Mihai Vornicu despre Statuile sale de hârtie este, cu bună ştiinţă, pertinent şi valabil. Statuile sale sunt preţioase tocmai pentru că sunt construite cu conştiinţa clară a scopului urmărit: reafirmarea apăsată a certitudinilor literare în care este necesar să credem în continuare şi noi şi cei ce vor veni după noi. Înţelese astfel, ca un elogiu subliminal al continuităţii, ele reconfortează cu talent şi forţă de persuasiune tradiţia şi stabilitatea valorilor într-o lume şi într-un timp substanţial problematice.