Ultimul spectacol impresionant al lui Alexander Hausvater avea ca punct de pornire o piesă americană în două personaje, Monumentul de Colleen Wagner. Pentru a pune în scenă acest recviem patetic de tip dostoievskian în care culmea iubirii este să îl ierţi pe criminal, regizorul folosea toate armele din dotare, nu puţine. Pentru a asista la spectacol păşeai pe un covor de cadavre cu lumânări la căpătâi riscând să calci pe victimele însângerate ale violatorului care zăceau, în carne şi oase, pe scările de la intrarea în sala de spectacole. Fum de scenă care te îneacă încât abia nimereşti locul, amplificatoare la maximum şi, în fundal, un zumzet ameninţător. Stilul hiperbolic al regizorului Hausvater îşi găsea, aici, maxima investiţie şi împlinire. Când un regizor de talia sa se apucă să scrie teatru, primul lucru la care te gândeşti este să-i citeşti cât mai repede piesele, să vezi dacă autorul seamănă cu regizorul. Arzi de nerăbdare să-l cauţi (şi să-l găseşti) în asemănările şi nu în deosebirile dintre regizor şi autor. O fi Hausvater scriitorul la fel de furios şi asurzitor, la fel de insolent şi inconfortabil ca în spectacolele sale, te întrebi. N-are decât, dacă te face să înţelegi din ce motiv este atât de furios, că asurzitor nu poate fi. La lectură nu e ca în sala de spectacol, ci ca la radio: potriveşti singur sonorul.

Dacă citeşti Ultima mazurcă, un splendid text despre ultimele clipe de viaţă ale lui Frederic Chopin (Fryderik Franciszek Szopen, în polonă), acele ultime clipe când, se spune, treci în revistă întreaga viaţă, n-ai zice că este opera aceluiaşi violator de platitudini care este directorul de scenă. Aici, autorul nu seamănă defel cu regizorul. Ai zice că îl urmează pe Peter Shaffer din Amadeus. Vrând nevrând, acesta este modelul prin similitudinea celor două destine: genii precoce şi morţi precoce. Dar în timp ce Mozart al lui Shafffer este posedat de Dumnezeu deşi pare demonic, Chopin al lui Hausvater este un damnat măcinat de tuberculoză şi de de cauza pierdută a Poloniei sfârtecate. Este o plăcere să vezi cu câtă graţie imită Hausvater stilul romanţat cel mai convenţional cu putinţă, inclusiv tusea şi pata de sânge pe batistă, Chopin fiind, se ştie, unul dintre marii ftizici ai romantismului. Amatorul de zgomote de tip havy metal cu decibelii la maximum din spectacolele sale se arată aici un profund cunoscător al muzicii clasice. Să fie o capcană ? Nu, dramaturgul îl îmbracă pe Chopin în mantia sa romantică dar se contaminează şi devine, la rândul său, de o neaşteptată melancolie şi morbiditate.

La urma urmei, Alexander Hausvater reface modelul iniţial al poetului dramatic, autor interpret şi regizor al propriilor texte. Evident, Decameronul este o adaptare scenică după povestirile lui Boccaccio, dar una foarte ingenioasă, născocită de nevoia permanentă de implicare politică a acestui artist militant care este Hausvater. Aminteşte întrucâtva de Ghettoul lui Joshua Sobol pus cândva în scenă de Victor Frunză la Teatrul Naţional din Bucureşti unde un grup de evrei închişi în lagărul de la Vilnius trebuie să joace într-un spectacol de cabaret. Hausvater este preocupat de soarta actorilor italieni din Compania Maria Cavale („aceşti şobolani de comunişti”) aruncaţi în închisoare de Mussolini pentru delict de opinie. Nu umorul combinaţiilor sexuale din epoca Renaşterii îl interesează pe autorul scenariului ci suferinţa fără fund a omenirii căreia îi caută şi îi găseşte echivalenţe în imagini scenice sau literare. Stilul hiperbolic din spectacole răzbate şi din paginile de literatură: nimic nu e de ajuns pentru a măsura umilinţa omului, nici chiar jocul cu foamea actorilor, nici masturbarea la vedere.

O nouă Istorie a comunismului povestită pentru bolnavii mintali scrie, după Matei Vişniec, Alexander Hausvater în drama Tovarăşe pionier, cu deosebirea că procesul de spălare a creierelor prin sovietizare este, aici, mult mai cinic fiind aplicat asupra copiilor. Se pregăteşte un detaşament de luptă ca în Cruciada copiilor de Lucian Blaga, dar nu eliberarea Sfântului Mormânt este scopul, ci sovietizarea prin delaţiune. Ei învaţă la şcoală că ruşii au fost cei mai mari inventatori din lume şi, chiar dacă a existat un Lavoisier, a apărut, totdeauna cu o clipă mai devreme, un Lomonosov. Este un detaşament de turnători pe care autorul îl descrie cu mare precizie şi cu umor retrospectiv. Preciziunea este a faptului trăit, ceea ce ne face să credem că, pe un alt palier, piesa se constituie din dramatice amintiri din copilărie, de la arestarea tatălui până la emigrarea în Austria. Acest mod de a scrie presupune o anumită implicare subiectivă. Implicarea este a omului care nu poate uita, în schimb, detaşarea comică este, cu certitudine, a artistului.

Poate că, într-adevăr, dramele lui Hausvater sunt ale regizorului ce le-a pus sau le va pune în scenă. Problema este, însă, că ele au autonomie literară. Pot fi citite şi chiar se citesc cu nesaţ, iar dacă laşi cartea din mână, o faci doar în caz de forţă majoră. Trilogia lui Hausvater ne dezvăluie nu numai un literat pentru care scrisul nu mai are secrete, ci şi un om care se plimbă cu dezinvoltură prin cultura lumii.