Legile oamenilor şi legile firii

Măsură pentru măsură la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova
Predica morală pe care o susţine Shakespeare în Măsură pentru măsură poate fi un capitol într-un manual de ştiinţa conducerii sau de artă a principelui sau  - de ce nu ? - în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Într-o Vienă de ficţiune care nu a avut niciodată duci, cum pretinde Shakepeare, desfrâul a crescut la cote inadmisibile. Scena  introductivă creată de Silviu Purcărete este lămuritoare: vienezii lui Shakespeare trăiesc o perpetuă noapte a Walpurgiei obsedaţi de sex pe care şi-l satisfac în felurite chipuri.  Să observăm că prin acest tip de desfrâu, Shakespeare denunţă modul  exclusiv şi unilateral de a condamna activitatea sexuală caracteristică bisericii catolice şi creştinismului în general. Pentru asanarea moravurilor,  ducele Vienei lasă puterea locţiitorului său Angelo şi, travestit în călugăr, este decis să urmărească  aplicarea legii, observând, în cele din urmă, doar utopia aşezării legilor omeneşti împotriva legilor firii. Angelo dictează pedeapsa capitală împotriva lui Claudio,  iubitul Julietei care a rămas însărcinată. În mod cu totul inexplicabil Romaniţa Ionescu (Julieta) pierde sarcina pe drum pentru că nu aceasta este  problema în controversa asupra aplicării legilor pe care o susţine prin tot spectacolul  Silviu Purcărete. Este vorba,  într-un plan secund, despre Utopia unei justiţii geometrice de tipul „patul lui Procust”,  problemă în care avem expertul nostru în persoana lui Camil Petrescu. Semnele utopiei apar în clipa când acuzatorul cade în acelaşi păcat ca acuzatul. Angelo se îndrăgosteşte de Isabella,  sora condamnatului la moarte şi îi cere dragostea. Până aici, Angelo este inocent dar Shakespeare este hotărât să-l înfunde pe tiran. Deşi crede că s-a bucurat de dragostea Isabellei (în realitate se culcă cu fosta logodnică, Mariana, care îl iubeşte)  Angelo nu comută pedeapsa cu moartea, actul pentru care fusese „plătit”. Ducele travestit îl va  pedepsi pentru incoerenţă cu sancţiunea cea mai uşoară: să ia de nevastă pe Mariane, logodnica părăsită,  interpretată febril de Cerasela Iosifescu.  De aici încolo vinovăţiile şi nevinovăţiile  devin  incerte. Ducele se îndrăgosteşte la rândul lui de Isabella şi se căsătoreşte cu ea.   Silviu Purcărete simte la lectură  o nouă incoerenţă, de data aeasta din partea Ducelui. De ce el are dreptul la mâna Isabellei şi Angelo nu,  dovedind, astfel,   că nici el nu poate aplica legea oamenilor împotriva legilor firii ? Contra textului, dar coerent cu proiectul spectacolului,  Silviu Purcărete  denunţă abuzul Ducelui şi ne arată că   se însoară cu Isabella împotriva voinţei acesteia. 

De voie de nevoie, regizorul  renunţă la opulenţa viziunii din Faust jucat la Uzinele Simerom din Sibiu pe o suprafaţă de sute de metri pătraţi. Mai mult, alunecă în extrema austerităţii absolute. De data aceasta, comentariile vizuale sunt extrem de sărace. Un labirint de panouri cenuşii-verzui cam de înălţimea unui om  închid scena înainte şi înapoi, stânga şi dreapta,  într-un  joc cu spaţiul monoton şi riscant, finalmente,  pentru că maşiniştii ascunşi în spatele lor (evident, ei joacă cele mai ingrate roluri din spectacol) nu au cum să le manipuleze cu precizie, nefiind nici plantate, nici fixate pe şină,  senzaţia de alunecare uşoară fiind dată de însuşirile materialului („gheaţă artificială”,  spunea Mircea Albulescu). Personajele sunt îmbrăcate în halate de spital lungi şi urâte parcă pentru a ascunde orice identitate, cu excepţia locţiitorului Angelo şi a ducelui travestit în călugăr.  Construcţia este extrem de operativă, grăbită să comunice cât mai răspicat mesajul moral şi politic al dramei  chiar cu riscul de a părea schematic. Desigur, textul însuşi este schematic şi, parcă nerăbdător să denunţe ceva  şi să pună sub acuzare înainte de a fi răspuns la toate întrebările. Dar lucrurile sunt spuse atât de răspicat, încât se vede mai bine morala decât arta.

Din distribuţia amplă  ce funcţionează şi individual dar mai ales ca mulţime terorizată de poliţia Locţiitorului,  se desprinde Ilie Gheorghe, actorul preferat al lui Purcărete,  atât de diferit,  acum,  faţă de anteriorul Faust de la Sibiu. El  joacă pe semitonuri, cu o voce caldă, explicită,  dojenitoare,  rolul ingrat al Ducelui moralist care înhaţă prada altuia fără remuşcări. „Prada” (Isabella) nu prea merită să fie înhăţată pentru că Ana Ularu  joacă fals într-un rol fals şi  anacronic. Astăzi, o anchetă printre surori cu întrebarea dacă şi-ar da virginitatea pentru viaţa fratelui ar avea rezultate anti-shakespeariene. Este sigur că  nouăzeci la sută ar răspunde da. Nici fecioria nu mai e ce-a fost, adică un criteriu fundamental de calificare morală. Bine îmbrăcat în costumul său la două rânduri de nasturi, cu faţa lividă, Valentin Mihali (Angelo, locţiitorul) este inflexibil ca o spadă în prima parte,  dar umilirea finală prin demascare publică îi vine cam peste mână. Sorin Leoveanu (Lucio), chiar dacă nu este „un tânăr cochet” cum a dorit autorul piesei,  dimpotrivă, un târgoveţ zdrenţăros,  nu pierde nimic din spiritul personajului şi replicile sale în doi peri nimeresc în plin. Finalul partiturii este scris de regizor în stilul sângeros. Pedepsit să se însoare cu  o proxenetă (Iulia Lazăr/Madame Overdone, mereu disponiblă, oricând în poziţie amoroasă) Lucio preferă să o măcelărească. Adrian Andone (Claudio, tânărul ), imobil, dependent de un scaun şi în final, acoperit cu paie,  nu   poate  dezvolta nici o idee personală în perimetrul închis în care se mişcă. Un mic rol de coloratură  joacă Valer Dellakeza în Barnardine, puşcăriaşul alcoolic care nu are chef să fie executat când vrea Angelo. În aceeaşi categorie de coloratură se înscriu şi pomenita Iulia Lazăr şi Nicolae Poghirc, omul de încredere al codoaşei.   Scena finală a denunţării publice a tiranului Angelo se petrece într-o sală de mese unde actorii mănâncă din blide o pastă albă,  activitate care dă scenei un spor de dinamism,  chiar dacă sensul ei nu este tocmai explicit. Este o mare lecţie de morală creştină în spectacolul de la Craiova, chiar dacă uneori te face să râzi cu subînţelesuri. Nu omitem să semnalăm un eveniment literar: Silviu Purcărete foloseşte o nouă traducere a piesei realizate de Ioana Ieronim.