Nu o cunosc pe Maria Pop (1945), nici unde trăieşte, nici dacă, dar apetitul ei politic este pe cât de tumultuos pe atât de inconsistent. Cîteva piese publicate peste care am dat absolut din întâmplare (cum se numeşte una dintre dramele sale), deşi scrise de o femeie, sunt complet lipsite de feminitate ca şi preferinţa ei pentru cuvintele spuse pe şleau şi trimiterile sexuale mai mult sau mai puţin transparente după moda noilor generaţii cu care doamna Pop nu are nici pe departe legături de vârstă. O sinteză a comunismului românesc în epoca lui Nicolae Ceauşescu (Ursitoarele) vine prea târziu pentru anul 1997 când a fost publicată. Prea târziu, nu numai ca act de curaj civic sau politic, ci şi ca răsunet public. O bună parte dintre „revelaţiile” Mariei Pop legate de ceauşism au devenit de multă vreme (câteva decenii bune), locuri comune, banalităţi inexpresive. De la cutremurul din 1977, la revoluţia din 1989, autoarea scrie, ba de curajul, ba de „laşitatea românilor “care nu au avut demnitatea să se ridice împotriva totalitarismului. Dacă totalitarismul comunist ar fi fost doar o chestiune de demnitate poate că nici n-ar fi existat. Să nu ştie autoarea că orice totalitarism depinde de prestigiul armatei care îl apără? Dar nu teoria sistemelor politice este punctul forte al autoarei, ci vorbirea argotică. Paradoxal este că, deşi îşi asumă vehemenţa contestării haotice ca în primele zile postrevoluţionare însoţită de acelaşi optimism găunos, Maria Pop continuă să folosească limba de lemn („a murit ca un erou la datorie”, de ex.). Ceea ce poate fi folosit din acest imens material epic devălmăşit care se întinde pe intervalul a trei generaţii, după modelul Luciei Demetrius, este extraordinarul sentiment al maternităţii care o susţine pe Simona la prima încercare când îşi pierde logodnicul în seismul din 1977 pe care îl înlocuieşte cu un copil înfiat, dar şi în 1989 când îl înlocuieşte pe copilul înfiat căzut la revoluţie, cu un orfan. Numele lor este totdeauna Chris. Poate că în subtext este un Christ al femeilor care se salvează prin iubirea maternă. Şi Căsuţa de turtă dulce sau Prinţul fermecat are pretenţii anti-comuniste. Nu ne-ar mira ca această îndârjire post festum împotriva comunismului să ascundă un comunism autentic. Maria Pop îşi propune să dezbată, iarăşi prea târziu, acea lege a natalităţii din 1967 prin care Ceauşescu a reuşit să mărească populaţia României la 22 milioane de locuitori, conform unei celebre, pe vremuri, piese corale. Fiica Procurorului ia apărarea unei colege care şi-a provocat un avort interzis prin lege pentru femeile care nu aveau minimum patru copii. Confuzia este că femeia nu-şi provocase avortul, ci lepădase copilul fiindcă statul a silit-o să facă pregătire militară. Astfel, Maria Pop atacă şi punctul următor din programul ceauşist, mai ridicol decât primul: “războiul întregului popor”. Anticeauşismul Fetei este prea vehement pentru a fi şi plauzibil. Când înfumuratul său tată îi povesteşte cum a dat el mâna cu Ceauşescu, Fata/Irina are o replică demnă de Robespierre: „Un călău a dat mâna cu un lingău”. Iată un traseu de-alungul căruia o piesă anticomunistă devine o altă piesă comunistă. Cum? Prin dictatura pe care Irina susţinută de mama ei, soţia Procurorului şi probabil fosta lui iubită, o instaurează în casa bietului înfumurat care îi reproşează că nu a făcut nimic altceva decât să le oblige să trăiască “într-o casă mare cu servitoare”. În acest punct trebuie să ne închipuim că Maria Pop însăşi se căieşte într-un mod mascat. Lucrurile, atât de obosite deja, vor merge mai departe pe schema din Regele Lear pentru că Procurorul mai are o fată, Silvana, pe care o preferă Cordeliei/Irina care va muri dintr-un avort provocat pentru a pedepsi definitiv comunismul. Maria Pop are probleme personale de mare anvergură pe care le descrie în proiecţia autobiografică Drăguţa. Este clar că a profitat de un comunism pe care îl detestă. În acest bilanţ confuz se amestecă şi originea sa basarabeană şi frumuseţea pretinsă şi inteligenţa şi bunăvoinţa şi pasiunea scrisului. Prea multe calităţi pentru a fi pe gustul cuiva.