Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mica evanghelie profană: Valentin Nicolau

        de Mircea Ghiţulescu

Valentin Nicolau este un personaj celebru: creatorul unei redutabile edituri - Nemira, consilierul primului ministru Adrian Năstase, mai mult, adoratul, apoi detestatul preşedinte director general al Televiziunii Române şi, mai ales, simpatic interlocutor alunecos. Este, mai ales, autorul unor opere literare (dramatice) asupra cărora nu suntem în stare să ne înţelegem în acest moment, dar, în mod sigur, conţin câteva momente de vârf. După ce a plecat de la TVR, Valentin Nicolau a dispărut discret şi de pe afişele teatrelor, ceea ce dă de înţeles că nu talentul ci funcţia contează în alcătuirea repertoriilor teatrale. Între timp autorul şi-a completat opera cu o comedie despre căpşunarii români din Spania: Mai jos de Figueras sau Vecinii noştri de pat. Un alt Traian, strănepotul îndepărtat al lui bădiţa Traian din cântecele populare, născut nu departe de locul acţiunii, în Italica, este un fel de vătaf peste comunitatea românească a culegătorilor de căpşuni. Ceea ce poate fi exploatat vizual în acest text despre mitocănia românilor, oriunde s-ar afla, este supradimensionarea caricaturală. Căpşunile în Spania cresc în arbuşti şi sunt mari cât bostanii. Românii trăiesc ca în codru printre arborii de căpşuni unde se petrec violuri şi adultere. Este un nou imperiu al unui Traian de la Dunăre care vrea să întemeieze aici un stat nou numit Românica Mare, anume să-i facă în ciudă lui Corneliu Vadim Tudor. Rezultă un chip al rechinului român care se autocaracterizează cu cinism în stilul escrocilor lui Teodor Mazilu (Mint cum respir /.../ Hai că sunt pregătit. Doar dracul mă depăşeşte ) dar senzaţia este că faţă de scenariile anterioare autorul se ocupă de mărunte plăţi de poliţe. Avem de a face cu o nouă analiză a României şi românismului, nu chiar cioraniană, oricum, în doi peri, cu accent pe vulgaritatea transplantată pe toate meridianele. Ceea ce îi salveză pe aceşti migratori moderni este geniul compromisului. Nu ei au inventat soluţia de a împăca şi capra şi varza şi de a se face fraţi cu dracul până trec puntea ? - se întreabă retoric autorul.

Lăsând deoparte România şi himerele ceauşiste din textele anterioare, Valentin Nicolau se insalează cu drama Taina îngerilor în plin creştinism şi face speculaţii pe marginea legendelor creştine asemenea evangheliştilor. Simplificat, subiectul ales de Valentin Nicolau pare o glumă naivă despre bărbatul care a însămânţat moartea şi va naşte pe Anticrist. În fond, este o meditaţie teologică ce se petrece într-un loc incert aflat între Faust de Goethe şi poveştile cu diavoli ale lui Ion Creangă. Întreg cadrul creştin dintr-o catedrală este contaminat pentru că aici se află Barul Zeilor unde se petrec repetabile nopţi walpurgice în care se însoţesc vrăjitoarele cu demonii. Nu este chiar o blasfemie dar Dumnezeu al lui Valentin Nicolau este absent leneş şi indiferent: deus otiosus. El este reprezentat, prin opoziţie, de Monseniorul Serafim sau Confesorul, Satana, Îngerul căzut care a greşit o singură dată stârnind mânia celui atotputernic care l-a pedepsit cu sterilitatea. Dar, prin Vladimir, mâna dreaptă a Satanei, va descoperi bărbatul ideal, vrăjitorul de cuvinte care va face moartea să se îndrăgostească. Este Dan, amantul magician sau magicianul amant care ştie să potrivească atât de bine cuvintele încât nu-i rezistă nici o femeie. Este, în primele pagini ale piesei, o succintă teorie a artei şi a artistului expusă în propoziţiuni memorabile. Totul este construit pe ideea magiei ca minciună imperceptibilă: „Artistul şi publicul încheie un pact al magiei liber consimţite. Înşelătoria este viaţa mea” spune autorul prin intermediul lui Dan. Abia aşteptăm să fim păcăliţi, atât în artă cât şi în viaţă. Cu atât mai mult cu cât minciunile se susţin una pe alta mai mult, se creează una pe alta ca poveştile Şeherazadei din O mie şi una de nopţi. Important este noul pact cu diavolul pe care îl conturează Vladimir, mâna dreaptă a Satanei/Confesorul, care întrezăreşte în Dan pe donatorul de spermă mult aşteptat. Dar de ce tocmai Rosalia / Moartea să fie cea aleasă pentru a rodi ? Pentru c㠄ceea ce nu moare nu trăieşte” şi „pentru că moartea face loc vieţii” se joacă Valentin Nicolau cu paradoxele pornind de la celebra zicere din Evanghelia lui Ioan cu bobul de grâu care trebuie să moară pentru a rodi. Ce poate fi mai fabulos şi mai rudimentar ca gândire artistică decât să-ţi imaginezi o împerechere. Cel mai important scriitor demonolg european, Ion Creangă, este singurul din această parte a lumii care a stabilit o relaţie directă cu această personificare a sfârşitului care este moartea. Doar că la Creang㠄a murit moartea, măi” – cum spunea Mihai Mălaimare într-un spectacol de pomină, iar la Nicolau „a născut moartea, măi”! Sigur, speculaţia este destul de complicată, dar în mod cert avem o reprezentare teologică a lumii în care poţi despărţi cu greu blasfemia de invocare. Pe cele mai bune pagini Valentin Nicolau alternează poezia religioasă cu anatema şi cu rugăciunea fierbinte. Îi plac sentinţele („Ceea ce te biruie, te stăpâneşte”, „Atitudinea corectă faţă de diavol nu este frica, ci dispreţul”, „Visul este umbra unui lucru real care poate deveni real”, „omul este ceea ce ascunde”, „Frumuseţea înşelăciunii nu stă în secretul ei, ci în spectacolul care o înfăşoar㔠etc.) dar în această mică evanghelie profană cuvintele înţelepte par a fi la locul lor. Moartea care rodeşte şi iubirea care ucide sunt două principii ale aceleiaşi mişcări nesfârşite a vieţii (eros şi thanatos, nu?) pe care Valentin Nicolau le fixează într-o ambiţioasă cosmologie cu o prezenţă tematică rară şi selectă în dramaturgia contemporană.

© 2007 Revista Ramuri