Cairo, oraşul în care nu plouă niciodată, are destulă apă să alimenteze douăsprezce milioane de locuitori, plus turiştii, iar grădinile cu gazon şi palmieri sunt întreţinute impecabil şi destui bani să finanţeze a XX-a ediţie a Festivalului de Teatru Experimental. La etajul al XII-lea al hotelului Semiramis, pe malul drept al Nilului, avem timp să reflectăm la Scaunele lui Ionesco. Bătrâna ionesciană convinsă că soţul ei merita altceva de la viaţă, ca de exemplu un post de „rege şef”, ar putea să apară de undeva din apele Nilului acoperită de alge. De la etajul al XII-lea oraşul arată ca o pădure de minarete şi blocuri turn de peste treizeci de etaje. Cel puţin aşa se văd lucrurile în down town. Se vede şi un Tour Eiffel egiptean: Turnul Gezirah sau Cairo Tower (187 metri), perfect cilindric, asemănător, şi el, cu un minaret, doar că se deschide în floare de lotus la ultimul etaj unde, se spune, ar fi un restaurant rotativ. Mai mult, au şi o Úle Saint Louis, ba chiar doua: El Zamalik, insula mare cu Opera House la sud şi Ambasada română la Nord şi cea mică, Geziret el Roda. Hotelul Semiramis este chiar la capătul podului cu lei El Tahrir care te duce pe insula El Zamalek, apoi, pe un pod mai mic, El Gala, pe malul stâng al Nilului. Vechea civilizaţie egipteană nu există decât la shopping, în Gizeh, cartierul de vest aflat în plin deşert şi, în sfârşit, la douăzeci de kilometri sud, la Saqqarah, localitate aflată pe locul fostei capitale faraonice Memphis. În rest, Cairo este islamic în toate privinţele. Cu o singură excepţie: un vânzător de suveniruri care îşi instalase taraba pe nişa unei clădiri a lăsat preţul unui papirus la 15 lire egiptene în loc de 20 pentru că suntem români iar „românii şi ruşii sunt la fel ca el” - I’m same, zicea el - ceea ce înseamnă că era de religie ortodoxă/coptă. Până la urmă discountul lui a fost o minciună coptă pentru că în altă parte am găsit papirusuri mai bune, cu 5 lire, aproximativ un dolar. De unde creştini în lumea arabă? De la Alexandru Macedon care a introdus în anul - 332 creştinismul pentru o perioadă care a durat aproape o mie de ani, până în 636 când a fost invadat de arabii conduşi de Amr ibn el-As care a instituit islamismul devenind moştenitorul lui Ramses şi al Cleopatrei. Ai fi zis că oamenii adoptă o religie sau alta de bunăvoie sau prin inspiraţie divină dar, iată, li se face binele cu forţa.

În ce mă priveşte, senzaţia de tărâm mitologic din Egipt nu provine nici din filmele cu Cleopatra, nici din studii aprofundate de egiptologie, ci direct din copilărie când, toamna, priveam cu nostalgie cum se formau pe cer triunghiuri de păsări călătoare care plecau în „ţările calde”. Multă vreme n-am simţit nevoia să întreb ce înseamnă ţările calde (mi se părea că e normal să plece în ţările calde fiindcă venea iarna), apoi am aflat că era vorba despre Delta Nilului. Şi tot de pe atunci n-am mai văzut femei ce cară poveri pe cap, de obicei canistre cu apă. Ca şi în sudul României, cândva, nu citeşti efortul pe faţa acestor femei de la ţară, doar forţă şi graţie ca în tabloul lui Grigorescu.

Fiecare vinde ceva direct pe stradă, exact ca în Orientul îndepărtat (Hanoi, mai ales) inclusiv mâncarea care se pregăteşte şi se înghite direct pe trotuar. Din loc în loc, mici tarabe mobile unde se frig cârnaţi roşcaţi, poate de oaie. Nilul, deşi pare mai îngust decât braţul Borcea, are o măreţie care dă amplitudine peisajului alături de numeroasele grădini verzi cu palmieri ce despart mulţimea de clădiri cu peste 30 de etaje. Nu cred că mai există un cult al Nilului, dar anumite reminiscenţe sunt la vedere dacă ţii cu tot dinadinsul. De-a lungul celor cinci sute de paşi cât trebuie să faci pentru a ajunge a capătul celălalt al podului El Tahrir se expun perechi care privesc apa, se ţin de mână şi uneori se pupă. O nuntă zgomotoasă s-a oprit pe mijlocul podului să facă poze şi să se uite cum curge fluviul.

Irakienii, în loc să joace ei Antigona (pe care au jucat-o italienii) pentru că se potriveşte cu războiul civil declanşat de americani, au jucat un autor contemporan pe nume Thabit Allaythi foarte ironic şi incisiv care îl imită cu temperament pe Samuel Becket. Piesa se numeşte SubZero şi ne aduce aminte de Vladimir şi Estragon din Aşteptând pe Godot. Bătrânul (Abdulsattar Albasry) şi Tânărul (Zahia Ybrahim) sunt nişte clowni dar, cum le stă bine, nişte clovni trişti cărora li s-a furat ţara. Albasry trebuie să fie o vedetă regională pentru că apariţiile sale erau marcate cu ropote de aplauze. Este un bun actor manierist potrivit pentru roluri becketiene. Totul se petrece într-o lume a morţii marcată de cadavre/manechine spânzurate în dreapta şi stânga scenei. Celor doi clovni nu le-a mai rămas decât să glumească. Dar glumele lor au un miez antiamerican inconfundabil mai ales când comenzile pe care şi le dau unul altuia sunt spuse în americană. Sala Mică a Operei Naţionale unde s-a jucat SubZero era ticsită. Semn inconfundabil de solidaritate.