Ion Cazaban, cercetător marcant în diferite compartimente ale spectacolului, de neînlocuit pentru domeniul scenografiei, a pregătit şi prefaţat un volum cu piese româneşti suprarealiste, o preţioasă restituire a unor texte uitate care, dacă nu prezintă nici un interes pentru teatre, au cel puţin meritul că sincronizează literatura română cu mişcarea europeană promovată de André Breton. Este vorba de Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost. Important este să consemnăm că întreaga mişcarea europeană pentru renovarea textului dramatic fie că e vorba de suprarealişti numiţi mai târziu „absurzi”, de francezi, români sau ruşi vine din partea poeţilor şi nu a dramaturgilor, cum te-ai aştepta. Dintre români doar Gellu Naum avea să se dovedească un veritabil autor dramatic, ceilalţi fiind simulatori ai liderilor de la centru (Paris), poeţi cu toţii. Bucureştenii vor scrie şi ei texte dramatice pentru că aşa făceau André Breton, Philippe Souppault, Louis Aragon şi alţii. De altfel Gherasim Luca li se va alătura fizic în 1951 când se stabileşte la Paris pregătind cu migală sinuciderea în Sena care se va reprezenta abia în 1994, la optzeci şi unu de ani.

Imaginaţia şi dicţiunea sa teatrală sunt irezistibile. Putea fi un mare dramaturg pentru că are legea teatrului în sânge şi această lege se numeşte capacitate de animare. În teatru oricine vorbeşte şi se mişcă devine personaj. Astfel, la Gherasim Luca vorbeşte Firma unei cizmării, Gheata din mâna cizmarului, sau, în alte piese, Ceea ce este mereu gazos şi Corsetul contra palorii. Nici raţionalistul în căutare de sens nu va fi dezamăgit pentru că replicile sunt atât de anapoda încât nu va accepta cu uşurinţă faptul că ele nu ascund ceva. Tocmai din acest motiv se arată stângaci atunci când este explicit şi vrea să transmită mesaje. Suprarealiştii nu se sinchisesc de mesaj - în afara devizei că „lumea trebuie schimbată”, care se repetă până la exasperare, nu-i interesează decât dezbinarea cuvintelor. Umorul morbid este miza lui Gherasim Luca şi în sceneta intitulată De la orele douăsprezece noaptea femeile încep să spună anumite cuvinte murdare. Aici harul suprarealist de a face să vorbească toate nevorbitoarele urcă la paroxism pentru că vorbesc chiar şi morţii (Necunoscutul spânzurat de felinar). Orgoliul de autor nu este mai puţin accentuat decât la adolescenţii întârziaţi din zilele noastre de tipul lui Peca Ştefan care se autoexaltă figurând printre personajele sale. Gherasim Luca este mai altruist, îl evocă şi pe amicul Paul Păun. Deşi are numai trei pagini, sceneta cu titlul de mai sus poate fi oricând inclusă într-o antologie de teatru bun, mai ales că poartă în titlu stigmatele supraealismului „porcos” care îl tentează pe Gherasim Luca. În Les terreurs de ma vie este ţi mai explicit: „le premier homme commence a masturber le guidon tandis que l’autre encule le derričre de la bicyclette”. Este exact acel „mecanique plaqué sur le vivant” aici în varianta „le vivant plaqué sur le mecanique” de care vorbise Jarry cu jumătate de secol înainte şi Urmuz mai apoi. De altfel Gherasim Luca va scrie cu mult înaintea lui Mihai Gălăţanu un fel de „poem intrauterin”. Se numeşte Ocean. Dans intra-uterin în opt tablouri. Obsesia intrauterină este constantă pentru că apare şi în Amphitrite. Mişcări suprataumaturgice şi non-oedipiene unde acţiunea se desfăşoară în interiorul unei femei. Sicriul irespirabil, scrisă în colaborare cu Gellu Naum, trece deja în zona marchizului de Sade. Nu mai există cuvinte ci doar acţiune. Experienţa dialogului este demult consumată. Autorul scrie librete de pantomimă şi coregrafie alcătuite numai din indicaţii regizorale. Personajele nu lipsesc (apare un Crainic, un Bărbat agăţat de un scaun, Părul Amphitritei sub formă de patru găini, Furculiţele zburătoare, Piciorul unui pahar de cristal, Un ochi, O insectă, Omul candelabru etc.) dar ele execută activităţi coregrafice, nu lingvistice. Este invocată Amphitrite, zeiţă a mării, fiica lui Ocean şi logodnica lui Neptun ce apare din valurile mării rotindu-se în jurul propriului ax. Ea se bucură de imponderabilitate, pluteşte în aer şi nu poţi s-o închipui altfel decât ca o acrobată la trapez de la circ. Dacă ar fi crezut în teatru, Gherasim Luca ar fi fost astăzi celebru ca Ionesco pentru că, asemenea lui Gellu Naum, este stăpân pe arta de a fi pe dos.

Spiritul ludic îi face pe suprarealişti să descopere spaţii de joc insolite ca de pildă „stomacul unui melc în mărime naturală”, iar când auzi personajul Victor Hugo din sceneta Doi canari fără mamă că tatăl său a murit în luptele de la Podul Înalt după care înghite sabia, parcă reciteşti Şcoala ludică de Ioan Groşan, atât de cuprinzătoare este parodia. În cele din urmă totul se va sfârşi într-un dezastru comic ca în comedia cinematografică mută şi ea suprarealistă în multe puncte tari. Victor Hugo, personajul, îşi înfige în burtă patru săbii dar, în loc de sânge, ies flăcări. „Ard toţi actorii, teatrul şi spectatorii”. Jocul suprarealist îşi găseşte aici maxima împlinire pentru că dialogurile sunt scrise succesiv de cei trei autori (Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost) fără să ştie unul de altul pentru că era îndoită coala de hârtie înainte de a trece la celălalt, ne informează Ion Cazaban care crede că personajul Victor Hugo este scris de Paul Păun, iar Persiflorina de Virgil Teodorescu.

L-aş fi adăugat pe Tudor Arghezi (chiar dacă era în afara Grupului suprarealist român fondat de Gellu Naum şi Gherasim Luca) pentru Negustorul de ochelari, La Comisariat şi, mai ales, Interpretări la cleptomanie scrise cu umor negru, alteori aberant. Prima, mai bine configurată, interpretează lumea pe dos. Clientul, care cere opticianului o pereche de ochelari, are „ochi de porţelan” dar de văzut, vede cu ceafa. Apare şi Doamna Fredy care protestează că a cumpărat un binoclu prin care lumea se vede răsturnată: un câine aleargă pe spate cu coada înainte. În Interpretări la cleptomanie hoţul de buzunare este un halucinat asemenea judecătorului său care pronunţă următoarea sentinţă suprarealistă: „A se atârna cu elastic prevăzut cu undiţă la Casa de depuneri, opt zile. A i se turna o cutie cu purici în ceafa cămăşii. A fi pictat: nasul cu verde, urechile indigo, gura portocalie. Şi a i se cânta, dedesupt, din saxofon”.

Problema este dacă aceste texte au putut influenţa într-un fel sau altul mişcarea teatrală în ansamblul ei sau modul de a scrie teatru în particular. Singurul care a putut s-o facă prin amploarea şi calitatea insurgenţei a fost Gellu Naum, ceilalţi fiind interesanţi amatori în afara lui Gherasim Luca, care, finalmente, s-a luat în serios publicând abia în 1984 volumul Thęŕtre de la Bouche.