Teatrul de Comedie, cel mai bun teatru din Bucureşti la ora actuală, patronează un mare concurs de comedii care se desfăşoară în paralel cu Festivalul Comediei Româneşti, în prima jumătate a lunii mai. Mă simt privilegiat că am făcut parte din juriu şi am reuşit să citesc aproape şaizeci de piese dintre care cel puţin zece puteau fi premiate. Au fost frumoase surprize pe care juriul nu le-a subliniat din variate motive, de regulă pentru că nu acopereau ideea de comedie. Dar uneori sunt mai interesante textele care au pierdut „la mustaţă” decât cele premiate. Cel mai important dintre nepremiaţi rămâne anul acesta Horia Gârbea cu Misterul pianinei, o comedie scurtă dar savuroasă, care combină amintiri din China cu observaţia pe viu în Bucureşti. Galeria lui de personaje comice au o priză de invidiat la viaţa de fiecare zi din Bucureşti. Tot aşa, mă declar adept fără rezerve al lui Şerban Constantin Anghene, care a trimis nu mai puţin de trei piese, dar numai una dintre ele este de top: Fratele Paul şi Chiar el a doua oară. Oricine poate ghici că este vorba de a doua venire a lui Isus Christos, doar că lucrurile sunt spuse pe ocolite. Un predicator hippy (Paul), neoprotestant, pune în discuţie adevărul Noului Testament al cărui erou principal este „înapoiatul ăla bătut în cuie”. Autorul nu are umor, nu ştie să glumească pe seama religiei, nici să vorbească despre iubitele lui Isus, ci este furibund şi trece direct la insulte. Apare Chiar EL, Isus despre care vorbise atât de urât în primul act. Este un clochard bărbos cu o chitară agăţată de gât, nemâncat, desigur, pentru că i se face rău şi este târât pe o canapea în holul conferinţei evanghelice. Autorul are patetism şi, prin prea mult patos, pare satanic, dar s-ar putea să fie divin prin disimulare. Primul lucru la care te gândeşti este Păianjenul în rană de Matei Vişniec. Al doilea Isus iubeşte oamenii atât de tare încât se transformă el însuşi după chipul şi asemănarea lor, şi nu invers. A doua sa vizită pe Pământ se petrece în anonimat: „În loc să-l răstignim o să-l ignorăm“ spune cu precizie Anghene. Este o moarte a omenirii în îmbrăţişarea finală a celor trei Paul, Chiar El şi Linda. Într-o altă piesă cu un titlu aberant (Sprechen Deng Xiaoping) Şerban Anghene se pierde. Schiţa subiectului n-ar fi rea: o imitaţie după Capul de răţoi de George Ciprian doar că acţiunea se petrece la Tântăiş, în Vrancea. Spre deosebire de tinerii lui Ciprian care vor să pună lumea la punct pe stradă şi să-i înveţe dezinteresul şi iubirea, aici avem nişte adolescenţi alcoolici. Punctul comun cu Ciprian este că vor să locuiască într-un copac cu laptop cu tot pentru că „Undeva, ascunsă în umbră sau sub scenă sau în ceruri există o surpriză”. Sunt neconformişti care preferă să bea alcool decât „să stea cu ochii în jocurile cu urâţi de la calculator”. Ei beau pentru literatură şi poezie, dar nu ţuică, ci tequilla. Ei sunt împotriva euthanasiei asistate şi aruncă în geamul firmei de euthanasie cu gogoşari, înjurând în limba germană. Energia descărcării de idei penibile este remarcabilă. N-ai fi zis că în Vrancea sunt asemenea cuiburi de neconformişti din generaţia a zecea. Din clipa în care acţiunea intră într-un magazin de prezervative, nici că mai iese de acolo. Nici Cartea care se vinde singură de acelaşi promiţător Anghene nu se ridică la nivelul iniţial datorită anglomaniei atotcuprinzătoare.

Cel mai harnic se dovedeşte Victor Cilincă din la Galaţi, vaporeanul ziarist care începe prost cu o parodie la Caragiale intitulată O scrisoare… găsită construită pe ideea greşită „că” Caragiale are totdeauna dreptate. O eroare generală pe care a făcut-o şi Al. George care a scris o continuare la Scrisoarea pierdută (ceea ce putea fi Titircă Sotirescu and Comp. dacă I.L. Caragiale ar fi terminat-o) şi George Genoiu cu Jupân Dumitrache Titircă Inimă Bună şi mulţi alţii. Este timpul să ne interesăm mai mult când nu are dreptate Caragiale. În schimb, Moarte bună (un titlu mai bun era Spitalul vesel) este o comedie remarcabilă, oricând amuzantă. Babanov, un marinar care mituieşte tot personalul spitalului, este un personaj numai bun pentru Mihai Mălaimare. Dar cum să ajungă Victor Cilincă la Mihai Mălaimare? Comedia este scrisă în argou bucureştean şi pe situaţii penibile, bine speculate, cum ar fi poetul-macaragiu care dedică infirmierelor câte o poezie ca să nu-i încurce analizele. În fine Femeile au voie sau Romică şi Jeaneta, „farsă în trei părţi şi într-o parte”, pare scrisă de un mitocan care îi înjură pe mitocani, ceea ce creează un soi de pleonasm comic.

O productivitate admirabilă dovedeşte Constantin Turturică jucat de Al. Tocilescu la Teatrul Naţional cu Comedie roşie. Din cele trei piese trimise numai Dumnezeul oamenilor de paie se ridică la un nivel bun. Mai bine se numea Domnul deputat general pentru că politica şi satira ei este ceea ce îl interesează cu adevărat pe autor. Scriitor discret cu funcţii recunoscute în partid, C.T. a început să scrie bine doar din momentul în care a scris cu sinceritate. Comedie Roşie exprimă într-un mod insolent şi provocator, dar sincer, câte ceva din experienţa sa de informator. Foarte bine, decât un mister înarmat, mai bine o sinceritate dezarmantă. Comedie cu interlopi „Dumnezeul oamenilor de paie” devine activă odată cu intrarea Olimpiei, femeia fatală care îi organizează. Pasiunea lui Constantin Turturică pentru teatru este socială şi jurnalistică. El este un bârfitor care moare de plăcere să vorbească despre alţii, de aceea nu vom găsi nici o turturică în piesele lui Turturică, dar tot ce pune pe seama celorlalţi este viu şi expresiv. Deputatul poporului vrea să dea o ţeapă interlopă şi angajează profesionişti. O lovitură la bancă, dar nu cu pistoale ci la vedere, cu împrumut nerambursabil. Nu-i vedem chipul ascuns în dosul unui cearşaf amenajat de echipa lui, dar îi vedem umbra. Turturică, umblând cu umbre pe cearşaf în loc de personaje reale, dovedeşte că are simţul teatrului. Cunoaşte arta caricaturii, aşa încât nu seamănă nici un personaj cu celălalt. Cu asta se şi ocupă: desenează personaje, deformând trăsăturile cu ostilitate. Comedia merge bine, e activă, are nu numai replici ci şi ceva acţiune. Are o tehnică aparte de individualizare a personajelor, de pildă limba păsărească a lui Vladin care presară neologisme fără sens la fiecare propoziţie. Costin în schimb este totdeauna suspicios şi încruntat. Enache, „intelectual umanist”, tocmai a terminat monografia oraşului Roşiorii de Vede. Altul are creştetul moale, celălalt „freacă busuiocul” la propriu, are tot timpul între degete frunze de busuioc. Este clar: Turturică este stăpân pe arta refrenelor comice ce funcţionează ca un mecanism de râs. Scena cursurilor de specializare în arta hoţiei pe care le predă Olimpia este cum nu se poate mai reuşită. Lecţia este bună pentru toţi românii: „Decât să plăteşti un avocat mai bine cumperi un judecător” ! Ondulaţiunile ministrului nu mai este la acelaşi nivel. Acţiunea începe pe vremea lui Dej dar ajunge în actualitate, e făcută pe canavaua comediilor lui Moliere. Situaţia cu tatăl care nu vrea să-şi lase fiica să se mărite cu omul pe care îl iubeşte nu s-a schimbat de pe vremea lui Moliere. Aici se împotriveşte un activist obtuz ajuns ministru care se declară „personalist” fără să aibă habar de personalismul din filozofie. În sfârşit, Gică Vodă cel Cumplit este tot „nostalgică” şi vorbeşte despre un mitocan comunist care seamănă la perfecţie cu unul capitalist. Mitocănia nu are mai multe versiuni.

Dintre noii veniţi, Radu Popescu este cel mai provocator cu Paliativ, cu indicaţii de regie camilperesciene mai relevante decât scenele dialogate. Scene din viaţa spitalelor cu asistente urcate pe pervaz pentru o partidă de sex între două operaţii. „Doar la Terapia intensivă e mai puţină sexualitate şi mai multă dramă”. O atmosferă bacoviană cu tuberculoşi care aşteaptă pe culoare într-un spital sărac aflat în minunata noastră metropolă ploioasă, cu asfaltul îmbibat cu apă. Monoloagele chirurgului Mihai sunt de foarte bună calitate şi pot fi recitite cu folos, dar şi ale femeilor cu dorurile lor atât de teatrale. Este o dramă analitică, povestită, dar secvenţele rememorate sunt alese cu grijă şi precedate de o radiografie pusă pe „legatoscop” (un ecran luminos). O scenă de dramă excepţională are Mirela care e în stare „să facă orice” pentru tatăl său bolnav de cancer. Nu este chiar o comedie, ci mai curând o dramă psihologică. Important este că are cap şi coadă, un subiect şi o dezvoltare narativă. Nu-ţi vine să crezi că această piesă este scrisă de aceeaşi mână care a conceput Sexualii şi Lap Dance, piese tipice pentru un începător

A căzut pe dos Carmen Dominte, o doamnă talentată şi respectabilă aflată în proces de reciclare postmodernă. În Felix nu mai visează, pretextul este o sinucidere în direct pe care o mediatizează Felix care s-a săturat de viată. Dincolo de asta, spiritul e foarte sprinţar pe domeniul telemaniei şi al publicităţii. Se pot scoate efecte comice şi din aforismele latineşti presărate ici colo, deşi procedeul e arhicunoscut. Dar în Viaţa prin ochelarii de soare trece direct în tabăra lui Ştefan Peca declarând fără urmă de ruşine „de mâine o să fut ca Hamlet” . Sigur, ea aşteaptă să scriem sute de pagini despre acest obicei al lui Hamlet. Nu o vom face pentru că nu despre asta e vorba în Hamlet decât dacă îl spionezi la closet. Şi ea este preocupată de prezervative ca Şerban Anghene. Ne oferă şi o salată filozofică în care pune un pic de Kant (Kant Vasilescu), un mănuchi de Freud (Sigismund Andreescu) şi cosmopolitism cât încape, de la spaniolă şi engleză la franceză şi română. Este evident o piesă cu homosexuali, se putea altfel? - dar asta nu ar fi grav dacă ar spune ceva ce nu s-a spus. Are idei iraţionaliste foarte bine conturate: „nu poţi cere nimănui să te iubească după ce i-ai vorbit despre materialismul dialectic”. Era mai interesantă Carmen Dominte într-o piesă pentru copii pe care am citit-o cândva la concursul organizat de Teatrul Ion Creangă, dar cred că, între timp, s-a certat cu soţul.