Dictionar subiectiv al personajelor lui Caragiale de Gelu Negrea nu este o noutate, nici pentru domnia sa, nici pentru alţii. Cu trei ani în urmă, sub egida Universităţii din Alba Iulia apărea un Dicţionar asemănător coordonat de Constantin Cubleşan. Diferenţa este că opera lui Gelu Negrea este individuală, în timp ce, la Alba Iulia, era o lucrare colectivă. Sunt şi alte diferenţe mai importante: punctele de vedere. De altfel autorul însuşi recidivează, publicând o a doua ediţie adăugită a versiunii din 2004. Acest tip, un pic pedant, de a face eseistică literară are un avantaj pentru că schimbă perspectiva de pe ansamblu pe detalii. Dar tocmai cu ajutorul detaliilor descoperi mai bine ansamblul. Pare că această a doua ediţie este absolut completă pentru că începe cu Abu Hassan din povestirea cu acelaşi titlu care lipsea în prima ediţie. Ei bine, articolul despre Abu Hassan este un eseu solid despre povestirile orientale ale lui Caragiale, faţetă mai puţin cunoscută a satiricului de pe bancnota de 100 de lei. Aici este o povestire inspirată din colecţia de basme arabe ale Sheherazadei cunoscută sub titlul de 1001 de nopţi. Izbitoare, în interpretarea lui Gelu Negrea, este absenţa referinţelor la Timon din Atena de Shakespeare, care tratează aceeaşi temă: generozitatea pedepsită. În schimb, trimiterea la Don Quijote şi Sancho Panza este cum nu se poate mai oportună şi expresivă. Redescoperim un Caragiale „pe bucăţi” dar merită: Cine îşi mai aduce aminte de autorul de poveşti cu diavoli, domeniu în care „ţăranul” Ion Creangă este campion european. Ne aminteşte Gelu Negrea cu analiza lui Kir Ianulea, nimeni altcineva decât Aghiuţă, discipolul Satanei (numit Dardarot) care este trimis în misiune pe pământ să experimenteze căsătoria timp de zece ani pentru a descoperi că „femeia este mai a dracului decât dracul însuşi”.

Sunt secvenţe frăţeşti din opera cu basmele-parabole cu diavoli ale lui Ion Creangă din Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă etc. Sigur, era la modă europeană satanismul din poveştile cu diavolul Belphegor pe care nu le-a mai imitat nimeni după 1900 în afara lui Michel de Ghelderode şi Mihail Bulgakov. Caragiale va reveni asupra motivului diavolului comic în Prichindel din Calul dracului, dar şi În Hanul lui Mânjoală. Este teribil subtil modul în care Caragiale trece de la anecdota social - politică din Scrisoarea pierdută la umorul fantastic din Hanul lui Mînjoală. Dar nu aici este tare Gelu Negrea, ci în intuiţia oralităţii inventate propusă de Caragiale ca supliment al limbii române ( rezon, parol, mă-nţelegi, sunt doar câteva exemple) care, culmea, a fost acceptată.

Din ediţia întâi lipsea şi Amicul din Infamie, fiind prezent doar Amicul din CFR. Aici Gelu Negrea îl citează pe bună dreptate pe Shakespeare cu mesajul ticălos pe care unchiul adulterin Claudius, devenit tată vitreg, îl trimite pe prinţul Hamlet la Curtea Angliei.

În fine, poate că mai important decât talentul autorului de a formula este bibliografia finală în care sunt citate toate operele lui I.L. Caragiale, minus corespondenţa, poeziile şi articolele pentru că, fireşte, acestea nu dispun de personaje. Sau poate nu, depinde ce crede Gelu Negrea.

Important este să remarcăm că, totuşi, nu teatrul este partea cea mai rezistentă a clasicului român, ci proza sa genială prin scurtime din Momente şi schiţe, care putea uimi Europa în 1911. Doar citind numele personajelor din proză, simţi că te afli în faţa unei lumi autonome, într-o forfotă vie şi ridicolă a Bucureştiului de altădată care şi-a păstrat tipologia până în zilele noastre. Deşi se intitulează Dicţionar subiectiv…, cartea lui Gelu Negrea este un fals Dicţionar. În fond, citim o adevărată istorie literară scrisă spontan, cutezător şi antrenant.