Dintre toate profesiunile artistice actoria este cea mai dorită, cea mai visată, mai cu seamă printre femei. Înţelegem prin actorie, toate formele de expunere publică cu un scop artistic, de la concerte şi spectacole la expoziţii şi lansări de carte, exclusiv actorul politic. Un sondaj la scară planetară printre femei (poate că s-a şi făcut) ar conduce la ideea că mult peste cincizeci la sută au visat sau visează să devină actriţe Şi au dreptate pentru că este drumul cel mai scurt spre popularitate. Sigur, popularitatea nu este acelaşi lucru cu celebritatea. Spunem despre Mozart că e celebru, dar despre Stela Popescu sau Alexandru Arşinel că au popularitate. Celebritatea este o popularitate indestructibilă şi atemporală, ceea ce înseamnă că popularitatea este destructibilă şi efemeră. Fie şi aşa, ea aduce mari foloase şi determină urcuşuri sociale spectaculoase. Aşa se nasc oamenii zilei pe care istoria îi foloseşte şi îi aruncă, „istoria” fiind, adesea, mulţimea care aclamă. Paradoxul este că popularitatea nu coincide cu valoarea, ci oscilează destul de periculos în jurul ei. În general sunt populare valorile accesibile (Ion Creangă) dar şi cele inaccesibile (Patapievici), cele ridicole (Doru Octavian Dumitru), dar şi cele dramatice (Victor Rebengiuc), volubile (Florin Piersic) sau mute (Charlie Chaplin). Important de semnalat este că popularitatea este marcată, fără excepţie, de aplauze. Ca spectator de teatru, te întrebi adesea de unde vine obiceiul acesta de a lovi în mod repetat palmele una de alta pentru a exprima acordul, mulţumirea, gratitudinea, admiraţia, entuziasmul ş.a.m.d. Un gest mecanic pe care puţini şi-l pot refuza, prin care dorim să exprimăm o idee de la distanţă şi să fim văzuţi că o exprimăm. Astăzi, când în sălile de spectacole s-a generalizat moda aplauzelor în picioare, nu mai ştii dacă spectatorii se ridică pentru a elogia actorii sau pentru a fi văzuţi ei înşişi de actori. Un gest zgomotos şi nu din cale afară de civilizat, pentru că ţine, şi vizual şi psihic, de primul sistem de semnalizare şi are acea brutalitate legată de setea de comunicare a necuvântătoarelor. Nici foarte distins, pentru că are o natură corporală inadmisibilă în teatru unde contactele fizice nemotivate sunt insuportabile. Primitivismul lor se poate deduce din comportamentul primatelor şi al copiilor care îşi lovesc palmele una de alta pentru a-şi exprima entuziasmul. Singurele perimetre care sancţionează aplauzele (motiv pentru care au căpătat o aureolă aristocratică) sunt sălile de concerte simfonice şi arenele de tenis, unde aplauzele sunt permise numai la pauze.

Vrând nevrând, aplauzele fac parte dintr-un limbaj universal, ba mai mult, dintr-un cod internaţional de măsuri şi greutăţi. S-ar părea că timpul se măsoară în secunde, masa în kilograme, viteza în spaţiul pe unitatea de timp, iar talentul în aplauze pe secundă. Mai rele decât aplauzele în picioare nu sunt decât aplauzele adresate unei persoane particulare. Popularitatea actorului nu creează numai scene absurde de „aplauze fără rol” când actorul este aplaudat înainte de a rosti o replică (este cazul multor actori de comedie, de la Birlic şi Dem Rădulescu, cazul clasic fiind Buster Keaton care stârnea râsul tocmai pentru că nu făcea nimic în acest scop), dar şi respingătoare scene de isterie colectivă. Înţeleg să îl aplaud pe Horaţiu Mălăele în Unchiul Vanea, dar nu în Piaţa Amzei când cumpără o legătură de pătrunjel... Dar şi aici părerile sunt împărţite. Unii cred în iluzie, alţii în convenţie. Unii socotesc că este de ajuns ca un actor să pretindă că este Hamlet, ca să fie crezut. Nu mai e nevoie de machiaj şi costum ca să pară Hamlet. Eu, dimpotrivă, mă simt frustrat în pauza unui spectacol cu Apus de soare dacă mă lovesc nas în nas cu Ştefan cel Mare care a ieşit în hol la o ţigară. Am complexul copiilor care cred în Moş Crăciun.