Florin Faifer ştie totdeauna mai mult decât spune. Îl bănuieşti că mai are un as în mânecă, o soluţie de rezervă, o sortie de secour. Iată, bunăoară, această proaspătă carte dedicată dramaturgiei române, o mică parte din ceea ce ştie Florin Faifer despre subiectul preferat. Dramaturgia între clipă şi durată, (1983) unde a scris despre autorii dramatici ai secolului trecut), Cordonul de argint (1997), dar mai ales Pluta de naufragiu (2002) sunt cărţi în care instinctul creator al istoricului literar merge atât de departe încât scrie despre literaţi obscuri ce par inventaţi. Cine mai ştie, astăzi, de „junele hagiograf” al lui Eminescu şi Veronica, Nicolae Baboeanu ? Dar de „poetul apostat“ Dimitrie Batova, sau de bancherul scriitor Aristide Blank şi atâţia alţii pe care Florin Faifer îi face personaje de roman salvându-i pe pluta de naufragiu? Citeşti paginile sale despre aceşti iluştri dispăruţi ca şi cum ai citi un roman şi, nu o dată, îţi trece prin minte că ar putea să scrie o istorie fictivă a literaturii române la fel de groasă ca Istoria lui Călinescu, devenind astfel criticul literar absolut: acela care inventează scriitori, plictisit să îi comenteze pe cei reali. Astfel, Florin Faifer face un pas (pe cât de prudent prin documentarea îngrijită, pe atât de convingător prin expresivitate) pe calea istoriei şi criticii literare autonome ce refuză subordonarea faţă de opera literară. În absenţa acestei mari opere apocrife de ficţiune istorico-literară, Florin Faifer tratează literatura română ca pe un tablou de Breugel în care nu fondul, ci detaliul contează. Nu marile personalităţi epuizate, ci amănuntele semnificative şi amuzante, pentru că important este să observi detaliile, nu vârfurile. Este inclusă aici o lecţie de morală utilă pentru toată această cultură românească a superlativelor care nu poate trăi fără un „poet naţional”, fără „cel mai mare dramaturg” şi, bineînţeles, fără „fiul poporului”. Atitudine tipică pentru culturile mici unde un autor de comedii ajunge efigie pe bancnote. Tocmai din cauza acestei culturi de popularizare realizată de critica şi istoria literară comună pe care Florin Faifer o respinge.

De data aceasta criticul nu mai este atent la detalii, ci la sinteză. Nu va scrie zece pagini despre „poetul apostat”, ci trei rânduri despre Gheorghe Asachi care (cel puţin ca ieşean) s-ar fi aşteptat la o vorbire mai amplă. Nu este el, înaintea lui Hasdeu, duşmanul segregaţiei rasiale decretând în piesa Ţiganii că „alb şi negru-i un color, pentru un duios amor” ? . De aceea spuneam că această carte este doar o mică parte din ce ştie Florin Faifer despre teatru. Destul , însă, ca să nu-i sperie pe studenţii şi elevii ce o vor ţine în mână. Dacă ne lipseşte ceva, găsim cu siguranţă în fabulosul Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900 realizat de Institutul Al. Philippide din Iaşi al Academiei Române, unde Florin Faifer semnează zeci de articole.

Cândva l-am numit omul care vorbeşte în şoaptă datorită prezenţei sale pline de politeţe, a vocii domoale ce nu pretinde nimic în afara comunicării prietenoase. Nu că aş vea să corectez ceva, dar mă întreb dacă toată această savoare lingvistică pe care o pune în fiecare frază nu are ceva teatral. Toţi suntem actori pentru că toată lumea e o scenă sau invers, o ştim, dar Florin Faifer are o scânteie în plus, poate ereditară, tatăl său, profesorul Laurenţiu Faifer, fiind un excelent dramaturg. Iar această literatură vorbită - dramaturgia – este primul semn al nevoii de teatralitate. De aceea, este important să nu omitem că Florin Faifer şi-a conceput cartea ca pe un spectacol. Începe cu o Ridicare de cortină unde trece în revistă începuturile chinuite şi greu de identificat ale teatrului românesc, urmată de marile scene ale secolelor XIX şi XX interpretate de Alecsandri şi Caragiale, de monologurile individuale rostite de Eftimiu, Camil Petrescu, Blaga, Sebastian, alegând doar câţiva autori din ultima jumătate de secol cu o zgârcenie pe care nu i-o reproşăm acestui sclipitor istoric al figurilor de rangul doi. Vom avea şi o Cădere de cortină, exemplară, precedată de un monolog unde Omul care vorbeşte în şoaptă ridică tonul doar atât cât să se înţeleagă că teatrul e mereu altfel şi mereu acelaşi. „Dar să fie numai altfel, las rătăcirea asta duducilor zăltate, prompte în
a-şi da poalele altfelităţii peste cap şi junilor teribilişti, elitişti şi futurişti…” Polemistul ştie să ascundă mâhnirea fenomenului de a imita în loc de a reflecta în aceste cuvinte cu înţeles ironic.