Conducerea Teatrului din Reşiţa a fost încredinţată, cu un an în urmă, lui Nicolae Vlădulescu, aventurier şi enciclopedist în sens pozitiv, dacă se poate spune aşa. Grafician, muzeograf, pictor, scenograf, om de televiziune, vorbitor, director şi chiar actor, Vlădulescu a organizat „la patru ace” şi cinci spectacole la aniversarea teatrului (1948 - 2009), punând în valoare o trupă de actori prea puţin cunoscută, dar cu resurse surprinzătoare. Sigur, trupa este restrânsă şi în trei zile cei mai buni dintre actori au jucat până la epuizare. A fost un mic festival care a început cu o comedie de Aldo Lo Castro (Tango, monsieur, jucată cu titlul Criminal Tango), o imitaţie bună după „bulevardiştii” francezi pe intervalul mare dintre Labiche şi Pierre Chesnot, pusă în scenă cu aplomb de Mihai Lungeanu. Aceste comedii de adulter sau de trădare în iubire, sau de extindere a noţiunii de familie, cum doriţi, tratează probleme de fiecare zi, astfel că nu va fi vreodată un spectator (sau spectatoare) care să nu se simtă vesel în mica poveste despre sex. Cu această ocazie am cunoscut şapte actori seducători, sprinţari, dotaţi pentru comedie, între care junele prim, Dan Mirea avea să schimbe înfăţişările de la o zi la alta fără a uita cine este în realitate, fiind şi directorul adjunct ales de Nicolae Vlădulescu. Comedioara te implică pentru că este o „farsă tragică” sau, la fel de bine, o tragedie comică şi nimeni nu este scutit de marea farsă tragică finală. Marco, bogatul Marco, este asaltat de soţii, mirese, logodnice. Cele patru femei care dau buzna în reşedinţa lui Marco, strivind uneori florile îngrijite de paranoicul servitor Carletto (Florin Ruicu), sunt cum nu se poate mai apetisante. Camelia Ghinea este femeia unduitoare, Adina Panait – seducătoarea agresivă, Miruna Grangure – soţia credincioasă, Mariana Boghianu – seducătoarea adolescentă. Ele îşi propun să se răzbune pe amantul necredincios şi să-l omoare cu dragostea. Ceea ce şi reuşesc. Doar că averea mortului rămâne lui Carletto, care leşină de surpriză.

Un manual de comedie „scrie” Cristian Ioan cu inevitabila piesă Bigamul a lui Ray Cooney. Aşa cum prima era o copie după francezi scrisă de un italian, Bigamul este acelaşi lucru, scris însă de un englez. Spectacolul lui Cristian Ioan este lucrat cu cronometrul în mână. Efectele pică totdeauna la timp, replicile cad definitive, ca ghilotina, spre hazul publicului, iar finalul este magistral. Ca să nu ne ruşinăm că un bărbat s-a căsătorit cu două femei, una din cartierul londonez Wimbledon, cealaltă din Richmond, regizorul face un haos final în care toată lumea strigă „minciună, minciună!!”. Domnul Smith jucat de Constantin Bery este tot ce poate fi mai încurcă lume, mai ales că „îl ajută” şi „vecinul de deasupra” (interpretat de Florin Ruicu) să se scufunde în minciuni. Cele două soţii sunt interpretate cu temperament (Camelia Ghinea) şi graţie (Ana Maria Cizler). Acelaşi domn Dan Mirea, în caricatura unui pederast, este memorabil.

Pariul lui Nicolae Vlădulescu a fost însă Orbul cu luneta de Matei Vişniec, în versiuni comparate : una cu Dan Mirea în regia lui Dan Vasile, alta cu Vlădulescu însuşi care se autoregizează. Şi într-un caz şi în celălalt titlul piesei a fost schimbat. La Dan Vasile spectacolul se numeşte Lumina întunericului, la Vlădulescu Omul şi câinele, cu un titlu suplimentar american (Who’s the Master Wh’ s the Dog) complet inutil. Orbul lui Vişniec şi câinele său invizibil ne amintesc de bufonul Launce şi câinele Crab din Doi tineri din Verona. Nimic mai paradoxal decât un orb care închiriază pe nimica toată un telescop celor ce vor să se uite la stele. În cele din urmă, câinele îşi atrage stăpânul pe malul mării şi mai departe pentru a sfida adâncimile. Nu noi scrutăm apa ci din adâncuri cineva ne scrutează pe noi. Până la urmă telescopul este oceanul însuşi din care ne priveşte cineva pe dos, prin „ocheanul întors”. Obsesiile marine sunt tot ce poate fi mai enigmatic şi mai deprimant. Lumea terestră s-a unit cu cea acvatică, iar personajele sunt amfibii ce comunică de pe un teritoriu pe celălalt. Nici unul, nici celălalt nu au preluat ideea acvatică din piesa lui Vişniec. Dar, Dan Vasile are o idee formidabilă: câinele invizibil este un spot de lumină care se apropie şi se îndepărtează de stăpânul lui, ba chiar „iese “ la aplauze. Şi Nicolae Vlădulescu are o idee: câinele este propria gleznă pe care o pune în lesă. Dacă tot ni
s-a oferit această ocazie comparatistă trebuie să spunem că Orbul lui Dan Mirea este mai filozof decât Orbul lui Nicolae Vlădulescu pentru că nu ştii dinainte ce va face.

Un singur spectacol dinafară: Teatrul Arcadia din Oradea cu o piesă de Cornel Udrea: Cerere în căsătorie fără Cehov sau Armistiţiu cu morile de vânt jucat de familia Mirela şi Sebastian Lupu, cu accente pe bufonada tristă a lui Cornel Udrea

În final, o versiune răsturnată a dramei Bătrâna şi Hoţul de Viorel Savin care nu a făcut decât să pună în lumină talentul actriţei Iustina Prisăcaru, nu şi pe cel al regizoarei cu acelaşi nume. Pariul lui Viorel Savin este pe arta care te salvează, nu pe drama senectuţii. Ieşirea prin perete, creată de omniprezentul Nicolae Vlădulescu în calitate de scenograf, iată soluţia salvatoare a unui spectacol ambiţios, şi tocmai din acest motiv, confuz. Oricum, la Reşiţa lumea gândeşte. Nu ştim dacă mai munceşte, căci furnalele abia mai pâlpâie.