ªi dacã în astfel de stihuri cititorul actual, fie el chiar literat critic, nu va depista ºi recepta vreun element, ca sã nu mai vorbim de vreo „strategie experimentalistã“, pregnantã, marca specificã a limbajului poetic din poeziile lui Ion Munteanu este implicitã, evidentã ºi perceputã ca atare. Un limbaj în þesãtura cãruia se contopesc armonic cuvinte esenþiale, expresii esenþiale, „semne“, cu vocabule ºi expresii dintre cele mai uzuale, potenþate însã expresiv ºi conotativ de contexte ºi structuri sintagmatice, pe de o parte. Se învedereazã însã, pe de altã parte, apelând fie ºi numai la citatele reproduse, ºi viziunea ºi sentimentul metafizic asupra referenþialitãþii încorporate în textul poetic.

Nu voi apela la o hermeneuticã personalã prin constatarea ºi afirmaþia conform cãrora creaþia poeticã a lui Ion Munteanu aº putea-o circumscrie în fundamentele ei, într-o „formulã“ integratoare, permanent viabilã ºi productivã, precum „paradigma poeticã blagianã“, semnificativã ºi distinctã în poezia româneascã modernã. Deºi titlul La tainã cu îngerul mut ne poate reactiva în memorie ºi un Psalm arghezian, mai precis, versurile finale: „Trimite, Doamne, semnul depãrtãrii, / Din când în când, câte un pui de înger, // Sã batã alb din aripã la lunã, / Sã-mi dea din nou povaþa ta cea bunã“.

Poetul actual vorbeºte de „îngerul mut“, iar comunicarea cu o astfel de „fiinþã“ o numeºte „la tainã“, expresie polisemanticã atât în limbajul curent, cât ºi în cel poetic. N-am putea stabili, totuºi, vreo relaþionare între, fie ºi numai anumite, poezii din volumul la care ne referim ºi cartea „Poeme cu îngeri“ de Vasile Voiculescu? O temã dominantã în volumul lui Ion Munteanu se remarcã a fi, simplu spus, dragostea. Dragostea dintre Poet ºi fiinþa femininã. Sentimenul acesta este ancestral, consubstanþial fiinþei umane încã de la cuplul primordial, sentiment hãrãzit de Divinitate. Chiar dacã Poetul, ca fiinþã socialã, este împovãrat „de luni pânã vineri“ – în contextul social din actualitatea cea mai presantã – este împovãrat, copleºit pânã aproape la anihilarea acelui Eu profund ce-i este organic, trãirea ºi exprimarea harului divin prin logosul întrupat ºi inspirat, nu-l situeazã în seria „înecaþilor tineri“ spiritual. Harul sãu divin nu poate fi anihilat în nici un chip de presiuni exterioare fiinþei sale profunde, de aceea ºi poetul simte ºi trãieºte minunile percepute ale Divinitãþii: „ºtiu cã m-ai vizitat asearã, Doamne, // dormeam ºi nu te-am auzit. / mã iartã, / doar tu cunoºti cât sunt, acum, de obosit... // nu mi-ai lãsat vreun semn anume-n poartã, / dar dis de dimineaþã, în miezu-acestei toamne, / gãsii cireºul înflorit. // gãsii cireºul înflorit...“ (vizitã de searã, pag. 13). ªi încã o minune pe care poetul o retrãieºte ºi o comunicã în logosul inspirat: „ºi-þi mai propun un joc potrivit, fatã frumoasã ca un poem, / ca o poveste încã nespusã: / de vei da înlãuntru-þi de foc / veºtejit, înstrãinat de sine, / foc þinut sub obroc, sub cenuºã lumeascã, / fãrã noroc, / lasã-l sã creascã, lasã-l sã creascã,/ lasã focul, îþi spun, sã veºniceascã, / fatã frumoasã ca o poveste, / poate cã el sãlãºluieºte în tine, / poate cã focul Dumnezeu este: stropul de alb, / dramul de bine / eu cred cã Dumnezeu se trezeºte în tine / eu cred cã Dumnezeu se trezeºte în tine // ca sã-þi arate, sfios, drumul spre mine, // ca sã-þi arate, sfios, drumul spre mine)“ (joc de-a teofania, pag. 47-48).

Deduc din citatele transcrise, dar ºi din structura altor poeme, care compun volumul La tainã cu îngerul mut (Redactor: Florea Miu, coperta ºi desene: Cãlin Stegerean) cã poetul Ion Munteanu aspirã, în tainã, spre sonurile pure afine cu cele pe care doar muzica le poate „întrupa“ în succesiunea ºi simultaneitatea sonurilor izvodite de instrumente muzicale. Poetul, marcat de vocaþia sa consubstanþialã, incorporeazã în discursul sãu liric o muzicalitate subtilã a vocabulelor, un „procedeu“ utilizat frecvent în acest sens ºi marcant, totodatã, fiind repetiþia, la fel ca ºi la marii sãi înaintaºi Alexandru Macedonski ºi Lucian Blaga.

La cele câteva consideraþii formulate mai sus, se impun a fi notate ºi câteva repere bio-bibliografice privitoare la poet, mai ales cã în dicþionarele ºi istoriile literare de pânã în prezent cu patronimicul Munteanu sunt consemnaþi mai mulþi scriitori: Ion Munteanu (n. 1961) a debutat cu poezie în Ramuri, în 1984, pe vremea studenþiei la Facultatea de Filosofie a Universitãþii din Bucureºti. Originar dintr-un sat aparþinând comunei Goeºti-Dolj, încã din anii copilãriei a avut un reper cultural-afectiv: casa memorialã Al. Macedonski, din satul Pometeºti-Gorj, locuri pe care însuºi marele poet le evocã: „Iatã Pometeºtii, iatã Adâncata, / Scurtul pod de bârne este retrecut (...)“ (Al. Macedonski, Rondelul trecutului). Ion Munteanu a urmat cursurile liceale la Craiova, iar dupã absolvirea facultãþii (1985) a fost profesor în judeþul Covasna, continuând sã scrie poezie. Debutul „editorial“ s-a produs în 1987, în volumul colectiv (practicã impusã de sistemul editorial al epocii), cu titlul „Alpha ’89“, apãrut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în urma unui concurs.

În 1990, a revenit în Craiova, oraºul studiilor sale liceale, ca profesor, apoi jurnalist la un cotidian, colaborând cu eseuri pe teme filosofice la revista Ramuri.

În Cetatea Bãniei se produce cu adevãrat ºi debutul sãu editorial, propriu-zis, cu volumul de poezii „Fluvii în flãcãri“ (1994) , cu o prezentare a poetului Florea Miu, din care transcriem: „Ion Munteanu are, deja, câteva regãsiri de sine în forma poemelor (...) Cum
s-ar zice, a intrat pe „sens interzis“, dacã e sã-i dãm dreptate lui Eminescu, atunci când spune cã a visa e un pericol. E semn cã aceste „fluvii“ îl vor duce în largul marii poezii“. A urmat însã, editorial, un volum destul de substanþial cu povestiri, „Moartea plãnuitã a lui Leonard Antschel“ (1995), apoi, „Mit ºi filosofie în cosmogonia lui Lucian Blaga“ (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2006) – la bazã tezã de doctorat.

Vocaþia creatoare fundamentalã a lui Ion Munteanu a rãmas însã poezia. Discreþia nu
l-a lãsat sã-ºi exacerbeze nici mãcar vreun dram de vanitate, dar, indiferent de devenirea sa social-profesionalã, în tainã Ion Munteanu a continuat sã-ºi urmeze vocaþia poeticã, vizibilã prin volumul de poeme „Cu dragoste, vã dau veºti despre mine“ (Ed. Ramuri, 2006) ºi recentul „La tainã cu îngerul mut“. Prin aceste ultime douã remarcabile volume de poeme, Ion Munteanu îºi înscrie creaþia în sfera poeziei majore din actualitatea literarã. Semne sunt cã îºi va consolida ºi amplifica vizibilitatea poeticã prin viitoare volume memorabile de poeme.