Preocuparea pentru investigarea, cercetarea minuþioasã, sistematicã, cu metodã a unui fenomen din sfera culturii scrise, cu denominaþia plagiat, dateazã de ceva ani în cazul criticului, istoricului literar ºi eseistului ieºean Alexandru Dobrescu. În ce ne priveºte, am luat cunoºtinþã de amplul, complexul ºi, implicit, temerarul proiect asumat de acesta, în urmã cu câþiva ani, din presa culturalã. Rezultatul pânã la ora de faþã: apariþia impunãtorului ºi substanþialului volum „Corsarii minþii – Istoria ilustratã a plagiatului la români, I“ (Editura EM.OL.IS, Iaºi, 2007).

„Mi-aº fi dorit ca întâiul volum sã acopere cu brio timpul scurs pânã la sfârºitul veacului al XIX-lea, însã bogãþia materiei m-a obligat sã-l limitez la plagiatorii din afara beletristicii (cronicari, savanþi, predicatori, juriºti, traducãtori), pentru ca al doilea sã fie rezervat în totalitate literatorilor dintre 1750 ºi 1900, iar ultimele douã – meseriaºilor din secolul trecut“. Am citat din eseul problematizant ºi doct, fãrã ostentaþie, anost ºi „uzual“ (ca sã nu zicem „rutinier“) intitulat „Argument“, ce se constituie de fapt într-un veritabil, dens ºi elevat „studiu introductiv“ (putem sã-l numim simplu, generic „Prefaþã“), numerotat, dupã uzanþã, cu cifre romane, de la VII ºi XXIV, eseu purtând o marcã de distincþie, personalizatã – Al. Dobrescu. Disocierile, accentele sunt mereu lãmuritoare, derivând din înseºi substanþa ºi coordonatele fenomenului investigat, într-un tip de discurs intelectual în care tonul apodictic este exclus. Cãci eseistul ºi criticul literar pe care-l citim de vreo trei decenii, cu interes constant, prin demersul asumat, se prezintã în ipostaza de veritabil, prob ºi, de ce n-am spune-o, de excelenþã cercetãtor literar. Iar investigarea fenomenului plagiatului la români, într-o viziune diacronicã, sistemicã, integratoare constituie o premierã în cultura autohtonã. Inteligenþa disociativã, dar ºi operaþiunea prin analogii a cercetãtorului literar funcþioneazã permanent, repet, fãrã nimic ostentativ apodictic. Exemplificãm ºi printr-un alt citat, din acelaºi text „Argument“: „Plagiatorii dovediþi cu acte s-au recrutat fãrã excepþie dintre novicii breslei, în vreme ce asupra adevãraþilor corsari ai minþii nu a planat nici mãcar umbra vreunei suspiciuni. Fiindcã plagiator în sensul propriu al cuvântului nu e cel care se înstãpâneºte pur ºi simplu peste bunurile intelectuale ale aproapelui, cât acela care o face fãrã a fi prins.“ Menþionând viziunea diacronicã, încã în partea liminarã a „Argumentului“ sãu, cercetãtorul literar actual precizeazã faptul cã „Ocupaþia (plagiatul, n.n.) despre care vã propun sã ne întreþinem în paginile urmãtoare e veche de când lumea (...)“. Constatarea este ilustratã cu exemplul plagiatorilor poeþilor latini Marþial ºi Horaþiu. Cum aceºti iluºtri poeþi ai antichitãþii clasice sunt destul de apropiaþi, temporal, de începutul erei creºtine, fãrã a extrapola, cred, în mod ridicol, sã reamintim ºi de spusa / scrisa mai veche a Eclesiastului. Adicã, „Nimic nou sub soare“. Al. Dobrescu încheie „Argumentul“ sãu cu rândurile: „ªi, pentru cã e momentul sã pun capãt acestor preliminarii (acest ultim cuvânt ar fi fost, considerãm noi, cel mai adecvat ca titlu al eseului „Argument“, nota mea, M.-M.), rog cititorul sã reþinã definiþia ce a stat la baza inventarului de plagiate: însuºirea nemãrturisitã ºi ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propoziþiei simple pânã la acela al cãrþii întregi.“

Într-adevãr, cercetãtorul literar ºi-a structurat opusul sãu în baza consideraþiilor ºi judecãþilor enunþate în „Argument“-ul din care am citat, rezultând secþiunile: (I) Cronicarii; (II) Savanþii; (III) Dascãlii; (IV) Predicatorii ºi Oratorii; (V) Tãlmãcitorii; (VI) Juriºtii. Dacã titlurile acestor secþiuni denumesc, în primul rând, generic, pe cei ce „practicã“ anumite „profesiuni“, iar semantic au, în esenþã, un caracter denotativ, cercetãtorul literar utilizeazã, în mod inteligent, inspirat putem spune, ºi resursele conotative la nivelul scriiturii, în text „insinuându-se“ ºi „procedee“ ale textualismului ori intertextualismului, menite a releva în percepþia noastrã, într-un mod oarecum atenuat delictul, incluzând însã, printr-o atare procedare, ºi o anumitã dozã de ironie moralã. Criticul ºi istoricul literar Al. Dobrescu însuºi sugereazã o astfel de atitudine, iar principiile morale formulate ni se par de sorginte kantianã. În consecinþã, titlurile generice sunt completate semantic, ideatic ºi expresiv, totodatã prin diverse formule ºi sintagme ce s-au dovedit, într-un timp destul de îndelungat, emblematice ºi memorabile. Le citãm alãturate, în „tandem“, am fi înclinaþi sã zicem: „Cronicarii – Cronicile se fac din cronici“; „Savanþii – ªtiinþa de contrabandã“; „Dascãlii – Parada dascãlilor“ (menþionãm cã sintagma reprezintã titlul unui roman al lui Anton Holban); „Predicatori ºi oratori – verba volant“ (numai cã în cazurile, ilustrãrile istoricului literar se confirmã ºi partea a doua din dictonul latin, „scripta manent“, oferind cercetãtorului dovada plagiatului); „Tãlmãcitorii – Arta de a traduce“ (constatând noi cã denominaþia „tãlmãcitorii“ , prin ea însãºi edificatoare, este ºi expresivã, dar nu conþine, neapãrat, în sfera-i semanticã ºi sensul de „artã“); „Juriºtii – Lupul moralist.“

Aceste ºase secþiuni sunt completate cu una finalã, consistentã ºi ea, de „Anexe“, incluzând texte deplin edificatoare, ilustrative din câteva cazuri de plagiat, denunþate în anumite momente din anii secolului al XIX-lea. Chiar dacã un cititor studios, practicând, aºadar, o lecturã studioasã, a mai luat cunoºtinþã de unele cazuri, puþine, mai în detaliu, ori doar informativ, despre plagiate, din opusul gândit ºi realizat de AL. Dobrescu realizeazã cu adevãrat amploarea, complexitatea ºi prezenþa perpetuã a unui fenomen ce s-a produs ºi se produce, nu doar la noi, în cultura scrisã.

În primul volum al lucrãrii „Corsarii minþii...“ îi întâlnim pe toþi cronicarii autohtoni notabili, cu excepþia moldoveanului Ion Neculce (1672-1745) despre al cãrui Letopiseþ... ºtim cã este o scriere cu caracter predominant memoralistic. Iar legendele din „O samã de cuvinte“ sunt fixate în slavã de talentatul cronicar-povestitor, aproape în totalitate, din tradiþia oralã. „Legenda“ despre „pre învãþatul“ boier Nicolaie Milescu spãtarul (1636-1708), printre cele mai extinse ca text, conþine numeroase date ºi fapte atestate documentar. Mai mult încã, înþeleptul cronicar-povestitor a fost chiar contemporan un anumit numãr de ani, cu Nicolaie Milescu, ajuns la Curtea þarului Rusiei, dupã cum ºtim. Dar n-am ºtiut pânã dupã lectura tomului datorat lui Al. Dobrescu cã celebrul Jurnal de cãlãtorie în China al lui Nicolaie Milescu spãtarul reprezintã un „autentic“ plagiat, mai precis o traducere, prezentatã drept scriere originalã, proprie. Dar câte n-am ºtiut, în detaliu , despre anumite scrieri ale lui Dimitrie Cantemir, D. Bolintineanu, N. Bãlcescu, T. Maiorescu, Antim Ivireanul, Eufrosin Poteca, Grigore G. Tocilescu ºi destui încã alþii ºi lucrãri de-ale lor, care intrã sub incidenþa plagiatului, dupã criteriile formulate, enunþate ºi prezentate ca atare de AL. Dobrescu.

Ar trebui sã „punem capãt“, totuºi, consideraþiilor noastre, fie ele ºi succinte, asupra întâiului volum dintr-un edificiu cultural de anvergurã. Oare s-ar putea „desluºi o enigmã“ despre chiar unele pãrþi, pasaje, din cele douã lucrãri ale cãrturarului Florian Aaron (1805-1887), despre Istoria Þãrii Româneºti, în legãturã cu textele de care el s-a servit în scrierea acestor lucrãri. Cãci, dacã Nicolae Bãlcescu (1819-1852) a plagiat din scrierile fostului sãu profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureºti, Florian Aaron, în lucrarea despre Mihai Viteazul, unele surse susþin cã în anumite privinþe ºi profesorul, cunoscãtor al limbii latine ºi-al altor limbi, ar fi utilizat „tehnica plagiatului“ în scrierile sale.

„Istoria ilustratã a plagiatului la români“, dacã proiectul asumat ar fi dus pânã la capãt de Al. Dobrescu, va reprezenta o lucrare fundamentalã a culturii autohtone. Primul tom, recent apãrut, poate constitui o certitudine în aprecierile ºi aºteptãrile noastre.