În anul aniversãrii centenarului naºterii lui Mircea Eliade, comemorãm ºi douãzeci ºi unu de ani de la moartea sa. Nu intenþionez nici un fel de speculaþie pentru a sugera eventuale conjuraþii ale astrelor. În anul 1907, calendarul nostru cultural-literar înregistreazã moartea, în data de 25 august, a marelui cãrturar enciclopedist, filolog, lingvist, istoric, poet, prozator, dramaturg, publicist – B.P. Hasdeu. ªi iarãºi, nu cu intenþia de a invoca o anumitã conjuncþie astralã, voi reactiva în memoria culturalã a cititorului un fapt semnificativ, confirmând un adevãr esenþial pe care J.W. Goethe îl numea, cu o sintagmã mereu citabilã, „afinitãþi elective“, anume: apariþia în 1937 a lucrãrii B.P. Hasdeu – Scrieri literare, morale ºi politice, I-II, ediþie criticã cu note ºi variante de Mircea Eliade. Afinitãþile elective cu marele cãrturar-creator B.P. Hasdeu, Mircea Eliade le mãrturiseºte în primul sãu volum de „Amintiri, Mansarda“, publicat în anul 1966, în limba românã, la Madrid, de editura Destin.

Traiectul existenþial ºi opera vastã ºi atât de diversã, cu nu puþine volume care l-au impus în universalitatea culturalã pe Mircea Eliade, sunt la ceasul de faþã în întregime ºi sub varii aspecte cunoscute de cititorii numeroºi ai marelui scriitor ºi savant.

Mircea Eliade s-a impus de foarte tânãr ca un romancier de valoare, chiar dacã receptarea prozei sale s-a manifestat, în unele cazuri, contradictorii, chiar nefavorabile. Între publicaþiile literar-culturale care s-au pronunþat asupra scrierilor tânãrului Mircea Eliade s-a situat ºi revista craioveanã Ramuri. Reapãrutã în mai 1934, dupã o întrerupere de mai bine de patru ani, în nr. 2, din iunie acelaºi an în Ramuri este publicatã o cronicã literarã extinsã la romanul „Întoarcerea din rai“ de Mircea Eliade, cronicã semnatã de Const. D. Ionescu, un critic de marcã în epocã al revistei craiovene, critic încã relativ tânãr. Reamintesc cã, pe parcursul anului 1934, Mircea Eliade a publicat nu mai puþin decât cinci cãrþi: Întoarcerea din rai (roman), Lumina ce se stinge (roman); India (reportaj); Oceanografie (eseu) ºi Alchimia asiaticã (eseu).

În cronica sa din Ramuri (pp.90-94), Const. D. Ionescu (1895-1950) expune, în partea liminarã, câteva constatãri ºi consideraþii, din care prefer sã citez selectiv, în locul parafrazãrii sau rezumãrii, cum se procedeazã tot mai frecvent, în astfel de cazuri, în ultimul timp. Astfel, în consistenta parte liminarã a cronicii sale, criticul rãmurist scrie, între altele:

„Se scrie ºi se tipãreºte mult. Mai mult ca oricând. Sigur, n-a cunoscut niciodatã scrisul românesc o mai mare abundenþã de recoltã. (...)

„Aºadar, e firesc ca o publicaþie – ºi mai cu seamã una redusã ca spaþiu – sã nu îmbrãþiºeze întreaga miºcare. ªi nici nu este de trebuinþã . Dimpotrivã. Nu urmãrim informaþia. Ne intereseazã tocmai selectivul. De aceea ne vom opri la ceea ce ni se pare mai caracteristic, la acele cãrþi în care vom întrezãri semne din care sã se descopere ceva din feþele veacului.“ Apoi, criticul formuleazã referinþe directe asupra romanului avut în vedere. „Iatã consideraþiile notaþiilor de faþã în marginea romanului d-lui Mircea Eliade, Întoarcerea din rai. Din noianul de tipãriturã literarã actualã, credem cã noul volum – penultim, dar totuºi recent, cãci n-are decât câteva luni – meritã o atenþie deosebitã. În carte sunt închise gândurile – bune sau rele – ale unei generaþii care încearcã o depãºire a vechiului meºteºug scriitoricesc. E îmbelºugatã noutate pe cele 419 pagini. Se dã la ivealã o lume nouã, rãsãritã, dar în curs de afirmare ºi se acordã un nou chip de literaturã – ca metodã de cercetare a omului ºi ca formã de prezentare. Cert, Întoarcerea din rai n-ar fi cu putinþã sã fie scrisã decât între anii 1931-1933.

„Cãci, sã nu uitãm cã sunt nenumãrate alte cãrþi, care, deºi apãrute astãzi, puteau tot aºa de bine sã fie concepute înainte de rãzboi.

Pentru actualitatea ei – cu toate scãderile ºi cu toate însuºirile alese – meritã sã fie discutatã.

De literatura d-lui M.E. ne-am ocupat chiar de la primul volum, Isabel ºi apele Diavolului. ªi cu acel prilej am avut o atitudine asprã, dar îndeajuns de motivatã. Isabel... era debutul nebulos ºi prezumþios. De atunci ºi pânã acum însã ne-a mai dat Maitreyi. Un suflet, un chip ºi o poemã de aprinsã patimã omeneascã. De la Isabel la Maitreyi, autorul a urcat nu o treaptã, mai multe. Cine a citit povestea Maitreyei-ei, pãstreazã în suflet o imagine vie de patimã arzãtoare, de destin ºi gând înãlþat din umanitate pentru umanitate. ªi tot aºa dupã lectura Întoarcerii din rai.

De data aceasta d. M.E. pãrãseºte regiunea exoticã a Indiei, alegându-ºi un câmp local, un crâmpei din societatea româneascã. (Deºi lucrul n-are importanþã prea mare. Pentru cã acolo nu climatul strãin interesa, ci zbaterea omeneascã). În noul roman a descins pe sol românesc, dar pentru a înfãþiºa socialul, extern, ca peisaj omenesc ºi urmându-i doar cauzalitatea actelor. Dacã ar fi aºa, d-sa n-ar fi prea nou, s-ar folosi de metodele literare cunoscute. Altul este procedeul d-lui M.E. Ne rezervam rândurile de la urmã pentru a-l semnala. Deocamdatã sã vedem cuprinsul, sâmburele cãrþii. Succint l-am defini: o lume în gestaþie. Durerile ºi nãzuinþele tineretului care se cautã. Conflict între generaþii: una consumatã, vetustã; cealaltã nouã ºi necristalizatã. Un aspect al crizei de creºtere. Este strigãtul surd al tineretului suspendat. Între ce a fost înainte, dincolo de tratatul de pace ºi ce a urmat dupã, e un hiat. Lumea nouã care se naºte n-are legãturã cu trecutul. Între azi ºi ieri stã cãscatã prãpastia rãzboiului peste care nu
s-a întins puntea între generaþii.“

Dupã cum explicit se exprimã în textul sãu, Const. D. Ionescu se dovedeºte cunoscãtor în profunzime ale realitãþilor social-politice ºi implicit culturale, în sens general în sfera ultimã menþionatã de noi, ºi în cronica sa se referã ºi proiecteazã în realitãþile, situaþiile numite personajele romanului eliadesc. Mai mult încã, subliniazã ºi modul în care personajele romanului, tineri intelectuali se raporteazã în contextul realitãþilor din epocã.

„Dar aceeaºi generaþie pierdutã în cãutarea absolutului – scrie într-un loc criticul – are dezamãgiri. Torturatã zadarnic pe cãile abstracte, vrea întoarcerea la concret.“ Altul spune: „Mi-e sete de concret, de viaþa de toate zilele, de caritate... M-am sãturat de capodopere, de ascezã ºi toate celelalte...“ (pag. 378).

Urmãrind ideaþia personajelor romanului ºi folosind citate elocvente, criticul scrie în alt loc din cronica sa: „Nevroza socialã care a cuprins intelectualitatea tânãrã duce pe unii pânã la gânduri anarhice. Dar sunt neputincioºi sã treacã de la cuget la faptã. Singur unul încearcã, Emilian.“

Criticul literar insistã ºi asupra compoziþiei noi, structurãri personale ale textului romanesc în Întoarcere din rai.

„D-l M.E., am spus, ca metodã, se deosebeºte de predecesori în arta romanului. Rupe cu construcþia obiºnuitã. Nu mai avem de-a face cu romanul clasic, cu acþiune, cu diverse feþe, tãiat în felii urmãrite în continuare.

De acþiune, fãrã îndoialã, nu poate fi vorba. Materialul prezentat este mai mult de naturã psihologicã. (...)

Privit strict epic, romanul ar avea un cusur capital: tipurile nu sunt diferenþiate. Sau aºa de puþin diferenþiate încât le confunzi. E unul multiplicat în diverse feþe ºi nume. Aproape toþi sunt celebrali, ironici, sceptici, cinici, se complac în vulgaritate, în fraudã, sadism, invectivã etc. Dar realizarea d-lui M.E. trebuie înþeleasã altfel. În expresia rãdãcinii talentului d-sale autobiograficul. Aºa a apãrut de la Isabel, aºa se menþine în Maitreyi ºi continuã sã fie la fel în Întoarcerea din rai. Transpunerea la diverse personagii este numai formalã. Înlãturând aceastã aparenþã, deghizarea, dar peste fondul de bazã care este autobiografic. O confesiune de cuget ºi viaþã trãitã intens. (...)

Întoarcerea din rai nu vrea sã facã literaturã. Ea face investigaþii în realitatea internã ºi-o dezvãluieºte nemilos.“

ªi-acum sã citim consideraþiile ºi judecãþile critice formulate de Const. D. Ionescu în finalul cronicii sale despre care promitea în partea introductivã a textului critic cã le va exprima. Transcriu, aºadar, partea finalã a cronicii din Ramuri, nr. 2, iunie 1934:

„Ca modalitate tehnicã, Întoarcerea din rai continuã, în unele privinþe, pe Maitreyi, bunãoarã, prin stilul simplu, necultivat, prin parantezele care dau expunerii naturaleþe, prin numeroasele întrebãri ºi solilocvii. Mai mult chiar. Analiza de sine, stufoasã prin amendãri incidentale, se împleteºte cu perspective luate prin persoana III. Ca ºi în celelalte volume, ºi aici, simplitatea expresiei merge pânã la plat, pânã la tonal. Fraza comunã, vorbirea tuturor: de pe stradã, la cafenea ºi din ziare. Niciodatã nu cristalizeazã în imagini. Autorul are oroare de „literaturã“. Absenþa preocupãrii de formã se învecineazã uneori cu neglijenþa. Fãrã linie, fãrã culoare ºi relief, stilul d-lui M.E. se situeazã la polul opus al d-lui Ionel Teodoreanu care îºi face o plãcere din mânuirea frazelor înflorite abuziv, frizând de multe ori preþiozitatea. În egalã mãsurã în stilul d-lui Ionel Teodoreanu se vãdeºte imagist – cu predilecþie metaforic – al
d-lui M. E. este mat ºi prozaic. Calitãþile lui stau tocmai în firesc ºi cursivitate.

Iatã o seamã din motivaþiile celei mai tinere generaþii: ca înfãptuiri pozitive, sinceritatea ºi spontaneitatea; iar negative, alungarea ornamentului ºi retorismului – de la fond pânã la expresie. De cãtre unii cotate drept cusururi; de cãtre alþii, note de superioritate. În orice caz însã în operã bate un puls din organismul veacului, manifestat în fond prin axa de cristalizare în jurul absolutului ºi în formã prin spontaneitate“.

Din întregul text al cronicii literare semnatã de Const. D. Ionescu ºi consacratã romanului Întoarcerea din rai de Mircea Eliade, reiese ºi se impune un adevãr de ordinul evidenþei: criticul, profesor de literaturã românã la Liceul „Traian“ din Turnu Severin, era un cunoscãtor în totalitate al scrierilor de pânã la acea datã semnate de tânãrul scriitor. Un cunoscãtor avizat, capabil sã descifreze sensurile originalelor romane ale lui Mircea Eliade, sã le situeze valoric în deplinã cunoºtinþã de cauzã, într-o nouã paradigmã ce se instaura în romanul românesc interbelic. Aprecierile, consideraþiile lui Const. D. Ionescu formulate în cronica din revista Ramuri, printre primele din critica noastrã, referitoare la romanul Întoarcerea din Rai, dar ºi referinþele succinte la romanele anterioare Isabel ºi apele diavolului ºi Maitreyi atestã o receptare întru totul pertinentã a acestor creaþii ale tânãrului Eliade. Iar aceste prime aprecieri au fost exprimate ca idei, constatãri în texte critice posterioare aparþinând unor diverse condeie critice.

În acelaºi an 1934, în nr. 4-6 (august-octombrie) – numãr de vacanþã – al revistei Ramuri, un alt critic literar – I.M. Ioanid (1897-1972), profesor la Liceul „Carol I“ din Craiova, consacrã o destul de amplã cronicã literarã volumului India de Mircea Eliade, volum recent apãrut. I.M. Ioanid procedeazã „didactic“, asemenea colegului ºi confratelui sãu severinean, Const. D. Ionescu. Într-o introducere teoreticã, criticul emite judecãþi ca acestea: „memorialul de cãlãtorie este o speþã literarã ambiguã, în care documentul nud ºi fenomenul de expresivitate esteticã stau într-o relaþie determinatã de pricini atât temperamentale cât ºi obiective. (...) Existã cãlãtori cu darul condeiului ºi literaþi care cãlãtoresc. Cu cât cei din urmã sunt dublaþi de gânditori în curs de eflorescenþã, cu atât vor fi mai degrabã ispitiþi sã-ºi defineascã propriul peisaj interior care nu-i de mirare sã-l degenereze sau sã-l absoarbã pe celãlalt.“

Percepând noutatea formulei cãrþii lui Mircea Eliade, criticul rãmurist îi expliciteazã conþinutul ºi formula personalã, ºi dacã ea nu poate fi circumscrisã „memorialului de cãlãtorie care este o speþã literarã ambiguã“, criticul constatã cã în realitatea textului „(...) gãseºti în „India“ veºnic prezent pe d-l Mircea Eliade în intimitatea gândirii ºi simþirii sale, complexe, întortochiate, uºor exterioare, cum se cuvine sã fie pe meleagurile Iluminatului. Simþi la fiecare paginã ºi deseori la fiecare frazã pe omul care
n-a fãcut o cãlãtorie numai ca sã confecþioneze o carte, o tezã de doctorat ºi o carierã, ci pe acela care a avut afinitãþi prestabilite cu India. Îl simþi câte odatã cam mult. Dar în locul Indiei unitare, te mulþumeºti cu Indianul autentic. Un alt contact edificator, cu India îl ai prin intermediul termenilor „hindustani“ abundenþi, într-adins netraduºi de autor, pentru ca tenta autohtonã sã fie mai nealteratã.

Cu însuºirile ºi cu atitudinea d-lui Eliade, viziunea Indiei trebuia sã fie fragmentarã, cu o cãutatã lipsã de coeziune. Dar ce magnific pitoresc în cliºee, ce profunde sau tainice zvonuri din viaþa care miºunã în imensitatea florei ºi faunei ºi omenirii descoperite, câtã înfiorare în suita de momente – mai totdeauna grave – care s-au oglindit în sufletul autorului ca tot atâtea revelaþii!“

Un alt colaborator constant al revistei Ramuri, profesorul ºi literatul Traian Mateescu (1907-1978) semneazã în revistã, în nr. 8, din octombrie 1937 articolul „Peisajul generaþiei noastre“, în care autorul exagereazã în parte prin afirmaþii cã numai aparþinând unor „grupe, grupuleþe ºi programe“ devii vizibil în câmpul cultural, câºtigând o popularitate peste valoarea realã în sine a persoanei.

Afirmând valoarea într-adevãr de excelenþã a tânãrului scriitor Mircea Eliade, profesorul ºi literatul craiovean Traian Mateescu considerã – în mod exagerat, desigur – cã popularitatea tânãrului autor de romane ar proveni „Mai ales din faptul cã d-l Mircea Eliade are de partea sa ºi o leacã de presã“. Const. D. Ionescu s-a aflat de partea foarte tânãrului Mircea Eliade, încã de la debutul editorial cu romanul Isabel ºi apele diavolului, publicând o substanþialã cronicã literarã în revista „Gândirea“, nr. 8-9, august-septembrie, din 1930, în timpul când Eliade se afla încã la studii în India. Iar cele douã cronici literare, apãrute în cursul anului 1934 în revista Ramuri, cronici din care am reprodus extinse citate în documentarul de faþã, atestã receptarea ºi situarea tânãrului scriitor Mircea Eliade de cãtre publicaþia craioveanã, prin cei doi cronicari ai sãi, într-un mod adecvat, ca pe un creator de profundã originalitate ºi valoare. El este circumscris unei noi paradigme a romanului, paradigmã ce se consolida în literatura noastrã în anii interbelici.

Dupã aproape un sfert de secol, timp în care numele ºi opera lui Mircea Eliade au fost interzise în þarã de cãtre regimul totalitar comunist, revista Ramuri, îºi poate revendica primatul publicãrii a dozã articole despre marele scriitor român ºi savant umanist, profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. În nr. 9 din 15 septembrie 1967, în cadrul rubricii Fiºe de dicþionar filosofic, rubricã inauguratã ºi susþinutã în mare parte de redactorul de specialitate al revistei, Grigore Traian Pop, au fost publicate despre Mircea Eliade articolele „1. Filosoful. Elementul originar în filosofia culturii“ sub semnãtura lui Vasile Vetiºanu ºi „2. Literatul“, semnat de Ilina Grigorovici. Apoi, alte reviste, din Bucureºti ºi câteva centre culturale ale þãrii, au publicat în paginile lor texte despre Mircea Eliade ºi chiar proze ale scriitorului.

Prozatorul ªtefan Bãnulescu, în plinã ascensiune literarã în urma apariþiei, în 1965, a valorosului sãu volum de povestiri „Iarna bãrbaþilor“, publicã în Ramuri, nr. 1, din 15 ianuarie 1968, articolul Mircea Eliade în „Amintiri“, în care citeazã un pasaj semnificativ din volumul apãrut la Madrid în 1966, pasaj în care scriitorul, aflat de mulþi ani departe de þarã, evocã atât de viu ºi emoþionant lecturile din anii adolescenþei bucureºtene pe când era elev la Liceul „Spiru Haret“.

Dar, despre referirile la Mircea Eliade în Ramuri, între anii 1967-2007, se impune sã revenim în mod mai detaliat în acest an al aniversãrii naºterii marelui scriitor ºi savant umanist din secolul XX.