Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu: De ce îl / să-l iubim pe Leonard Cohen?

Mircea Mihăieş: Nu ştiu dacă în cazul lui Leonard Cohen cuvântul cel mai potrivit este „iubire”. Aş vorbi mai degrabă de fascinaţie. Sau, mai precis, de un amestec de fascinaţie şi seducţie. De la distanţa actuală, percepem mai uşor dimensiunea, originaliateta, profunzimea, complexitatea, amploarea creaţiei sale. Cohen n-a fost niciodată complet necunoscut. Numele lui circula în anumite medii muzicale, era admirat, respectat, chiar dacă spectatorii îl ignorau. Toţi cei din cercul lui – şi, vai!, ce mai cerc: de la Bob Dylan şi Joan Baez la Judy Collins, Joni Mitchell etc. – cunoşteau dimensiunea reală a personalităţii lui. În perioada nebună când locuiau ori treceau cu toţii pe la Chelsea Hotel din New York se ştia că melancolicul bard sosit din Canada era un geniu. Dar banii, milioanele de dolari, îi făceau ceilalţi. El trăgea, cum se spune, mâţa de coadă, mulţumindu-se cu firimiturile de la marile banchete. Contribuia la acest lucru timiditatea maladivă care-l împiedica să urce pe scenă cu dezinvoltura cu care o făceau Dylan, surorile Baez, Richard Farińa (cumnatul lui Joan Baez) şi ceilalţi post-adolescenţi deveniţi bogaţi şi faimoşi peste noapte. Cei câţiva ani pe care Cohen îi avea în plus contau mult atunci: părea că aparţine unei generaţii deja apuse. Multe decenii mai târziu, soarta a vrut ca Leonard să-şi păstreze până la capăt prospeţimea, pe când toţi ceilalţi sunt dataţi, dataţi, dataţi... E ca şi cum celebritatea timpurie nu le-ar fi îngăduit să mai crească.

– E o „poveste de dragoste” care se întinde pe câteva decenii... L-am auzit prima oară cântând pe la mijlocul anilor ’70. Probabil în 1975. Fusesem trimis acasă din armată, unde contactasem o hepatită de toată frumuseţea. A trebuit să ţin regim alimentar, mi s-au interzis eforturile fizice. Nu aveam voie să beau – nici nu prea aveam cu cine: mai toţi prietenii mei erau la armată sau la facultăţi, unii emigraseră în America. Iar fetele începuseră să se mărite... Aşa că făceam cu asiduitate două lucruri pe care medicii nu mi le interziseseră: citeam şi ascultam muzică. Astfel s-a întâmplat ca la o emisiune radio transmisă târziu în noapte, a lui Florian Pittiş, să ascult două cântece ale unei „voci” despre care nu ştiam absolut nimic. Şocul a fost total. Îmi amintesc şi acum titlurile lor: Joan of Arc şi Famous Blue Raincoat. Tristeţea copleşitoare, disperarea, suferinţa, singurătatea ce depăşea umanul mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte şi în suflet. Cântecele se numără şi astăzi printre favoritele mele.

Vreun an şi ceva n-am mai auzit nimic de Cohen. O colegă de facultate, Ileana Grivu, la a cărei zi de naştere participam, avea toate discurile de până atunci ale canadianului – patru (Songs of Leonard Cohen, Songs from A Room, Songs of Love and Hate şi New Skin for the Old Ceremony). Le-am imprimat, evident, pe loc, şi ani de zile le-am cărat pe la petrecerile (infinite!) la care participam. Ulterior, lucrurile au intrat oarecum în normalitate. Vreau să spun, în „normalitatea” comunistă: prietenii stabiliţi în străinătate au avut grijă să-mi ajungă (prin poştă sau prin interpuşi) unele din albumele lui Cohen. Iar după 1990 mi le-am cumpărat singur. Pe unele le-am primit direct de la marele artist (cu autograf!).

– Comunismul nu e cool deloc. E una din cele mai mari năpaste care a lovit omenirea. E o religie a resentimentului, a urii şi a exterminării fizice a celui care nu-ţi împărtăşeşte opiniile. O ideologie primitivă, agresivă, bazată pe minciună, manipulare, cult al personalităţii liderului, incompetenţă, intoleranţă, fraudă şi violenţă. Ca să revin la întrebare: nu ştiu în ce măsură se făcea muzică de calitate în comunism. Dar cu siguranţă se asculta. Existau câteva personalităţi – ca să rămân în spaţiul muzicii tinerilor –, precum membrii formaţiei Phoenix, apoi Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Nicu Vladimir, plus Mircea Vintilă ori Mircea Florian pe care-i ascult cu multă plăcere şi astăzi. Dar ei nu erau nici pe departe vedetele zilei. Unii, de pildă, Nicu Vladimir şi Dorin Liviu Zaharia, trăiau complet izolaţi. La radiourile româneşti se auzeau melodiile unor epigoni ai italienilor specializaţi în produse dulcege de tip San Remo.

Muzica de calitate o ascultam la radiourile străine. Noi, cei din vest, posturile ungureşti ori sârbeşti, iar în restul ţării „Europa liberă”, cu extraordinarele emisiuni ale lui Cornel Chiriac, Radu Tudor ori Andrei Voiculescu. Cam aşa ne-am făcut „cultura muzicală”: în contra voinţei şi gustului activiştilor cu cefe groase şi creiere cât bobul de fasole... La ştrandul din Arad, unul dintre locurile magice ale copilăriei şi adolescenţei mele, se ascultau, cât era vara de lungă, în ciuda interdicţiilor, a turnătorilor şi a raziilor miliţieneşti, aproape exclusiv emisiunile „Europei Libere”... Bucuria era dublă: plăcerea de a auzi piese interzise, şi sentimentul că înfrunţi stupiditatea regimului securist-dictatorial. Au fost însă şi momente când, în liceu, mulţi elevi fuseseră exmatriculaţi pentru că scriau la emisiunile muzicale ale „posturilor de radio duşmănoase”, „Europa liberă” şi „Vocea Americii”.

– Oficial, adică prin magazinele „comerţului de stat”, nu ştiu să se fi găsit vreodată înainte de căderea comunismului. Şi, în general, nu puteai cumpăra „la liber” absolut niciun cântăreţ şi nicio formaţie capitalistă. Rareori, se importau din URSS discuri contrafăcute ale unora dintre vedetele internaţionale. Dar numai dacă erau „progresişti” şi nu criticau comunismul. Şi, de obicei, după ce nu mai aveau succes în Occident.

În schimb, „piaţa neagră” era cât se poate de prosperă. Sau mai bine zis trocul. Principala metodă era schimbul de înregistrări. Am petrecut sute şi sute de ore cărând după mine magnetofonul la diverşi prieteni şi înregistrând pe oribilele benzi ORWO albumele lui Led Zeppelin, Beatles, Rolling Stones, Ten Years After, Black Sabbath, Cream, Santana şi alte zeităţi ale momentului. Orice noutate era imediat semnalată şi pornea „vânătoarea”... Uneori, se întâmplau lucruri bizare. De pildă, unui cântec al lui Cohen, Hey, That’s No Way to Say Goodbye, îi lipseau, din cauza „lipirii” benzii de magnetofon, două versuri. Altuia, pentru că rola se terminase fără să-mi dau seama, îi retezasem finalul – The Ballad of the Absent Mare. Doar în 1990, când mi-am cumpărat discul în America, am auzit şi ultima parte, aceea cu instrumentele mexicane de suflat...

La fel era cu cărţile. Fiecare dintre noi aveam legătură la câte un xerox, sau mai bine zis cunoşteam pe cineva care cunoştea pe cineva care putea să copieze o carte, sau măcar capitole disparate. Adeseori, efortul de a procura aceste bunuri era atât de mare (şi de scump) încât obiectele artistice se încărcau de o valoare incomensurabilă...

– Adevărul e că am corespondat! Nu mă pot lăuda cu o corespondenţă amplă, dar am avut câteva schimburi epistolare după ce am publicat cartea despre el. Ne-am scris şi de sărbători, evident, şi mi-a trimis cu autograf, după cum spuneam, câteva dintre CD-urile lui. Ultimul are chiar o istorie stranie: înainte de moarte i-a expediat din California unui prieten al meu din Washington, D. C., Leon Wieseltier, câteva albume semnate de el, între care şi unul pentru mine. Leon a pus discul la poştă pe 28 octombrie 2016. Cohen a murit pe 10 noiembrie, iar plicul a ajuns la mine pe 15 noiembrie. N-am putut să nu mă gândesc că poate, undeva, sufletul lui şi CD-ul meu s-au întâlnit în înălţimi...

– În mod cert, acum câţiva ani, l-aţi cunoscut face to face. Cum a fost? Cum era Leonard Cohen? Ce aţi făcut, ce aţi vorbit, ce n-aţi apucat să vorbiţi?

– Da, am avut această şansă în septembrie 2008, când Cohen a susţinut la Bucureşti primul concert în România. Am povestit întâmplarea în două articole din România literară, pe care le-am reluat în ediţia adăugită a cărţii mele. Cum era Cohen? Extraordinar, uluitor, unic. Avea o căldură umană imposibil de descris, care te „topea” instantaneu. Era de-o bunătate senină care făcea să dispară orice barieră comunicaţională. Nu semăna deloc cu poetul angoasat, cu cântăreţul sfâşiat de suferinţă pe care-l ştiam din cântecele sale. Părea de-o inepuizabilă amabilitate. Descopereai în fiecare gest şi-n fiecare zâmbet o exuberantă bucurie de a trăi. Era de-o nestăvilită curiozitate şi, în egală măsură, de-o directeţe a întrebărilor dezarmantă. Îţi dădea senzaţia că totul, alături de el, e uşor. N-aveai decât să întinzi mâna şi atingeai paradisul...

– Da şi nu. Cohen face parte din categoria artiştilor egali cu sine. Din acest punct de vedere, există foarte multe elemente comune între primele şi ultimele discuri. Iniţial, lucrările lui ilustrau ipostaze ale baladistului clasic, care, înarmat cu o chitară, se aşeza pe scenă şi se adresa, liric, publicului. Ulterior, cântecele au câştigat mult la capitolul orchestraţie. Cu vremea, a inclus şi unele piese care nu-i aparţineau (îndeosebi, de Sharon Robinson şi Patrick Leonard). Ele sunt însă atât de „în spiritul” lui Cohen încât s-au integrat firesc marelui discurs melancolic-depresiv ce poartă marca lui inconfundabilă.

– Date fiind cele spuse mai sus, nu m-aş aventura în niciun fel de genetică interpretativă ori compoziţională. Leonard Cohen face parte din categoria artiştilor care, asemeni Athenei Pallas, au venit pe lume gata înarmaţi cu lancea şi arcul inspiraţiei. De la prima apariţie discografică până la cea din urmă, amprenta personalităţii sale e atât de puternică încât centrul şi raza cercului se suprapun ori se întretaie (spunând asta, nu-i fac nicio concurenţă Sfântului Augustin!). Există, desigur, momente de graţie (de pildă, primele patru LP-uri sunt, cap-coadă, geniale), dar am detectat şi o regretabilă cădere – Death of a Ladies’ Man, din 1977. În cartea mea am încercat, cu un fel de disperare de fan orb în faţa evidenţei, să demonstrez că nu e o realizare chiar atât de rea. În realitate, cu mici excepţii, avem în acest disc doar exemple grosiere de ne-cohenianism... A fost un eşec trist, determinat de influenţa nefastă a producătorului (şi co-autorului), Phil Spector. Dintre ultimele albume, favoritele mele sunt Dear Heather (2004) şi, bineînţeles, cel de pe urmă, You Want It Darker (2016)... Dar aş putea face oricând antologii cu cântece din celelalte, unde există nenumărate compoziţii uimitoare.

– Leonard Cohen l-a întâlnit pe Joshu Sasaki Roshi, un maestru Zen din şcoala Rinzai stabilit în California, în 1969. Artistul avea, în mod clar, o înclinaţie spre experienţe religioase – drept dovadă, biografia lui înregistrează şi un episod scientologic, o apropiere de mişcarea Hare Krishna, şi aşa mai departe. Toate acestea ţineau mai degrabă de gustul pentru experimente exotice al generaţiei anilor ’60 decât de o aderenţă spirituală punctuală. Cohen a intrat într-o legătură mai strânsă cu maestrul Roshi spre sfârşitul lui 1972, după ce i se născuse fiul, Adam, şi traversa o profundă criză de anxietate. Prima lui şedere la mănăstirea Mount Baldy a durat doar o săptămână. Legătura cu Roshi a devenit însă din ce în ce mai strânsă – mediată de plăcerea ambilor bărbaţi de a se delecta îndelung cu băuturi exotice. Încetul cu încetul, Cohen a devenit şoferul maestrului japonez – şi avea să-şi asume cu umilinţă această funcţie şi, mai târziu, pe aceea de bucătar, până la moartea lui Roshi, în 2014, la vârsta de 107 ani.

În paranteză fie spus, ştiu din proprie experienţă ce importanţă acorda Cohen mâncatului. Sau, mai precis, ideii de a mânca împreună cu prietenii. Când l-am întâlnit la Bucureşti, în 2008, a ţinut să luăm masa, Ilona şi cu mine, împreună cu întreaga lui echipă de instrumentişti. În ultimul interviu pe care l-a acordat lui David Remnick şi publicat în The New Yorker, ideea hranei e menţionată ca parte a unui ritual al comunicării.

Cei treizeci şi cinci de ani petrecuţi de Cohen la Mount Baldy n-au reprezentat un interval compact. Uneori a locuit în Los Angeles şi a participat doar parţial la activităţile religioase din mănăstire. Alteori a dormit într-o cabană simplă chiar pe munte, supunându-se formulei austere de zen budism profesate de Roshi. Şi în tot acest timp a lucrat: a meditat, a citit, a scris, a compus, a cântat, a înregistrat. Şi a iubit. Prin urmare, Jikan a fost mai degrabă o identitate spre care tindea, decât o practică spirituală fără fisuri.

– Da, asta înseamnă: „învăţător”, „preot”, „îndrumător”. Dar nu numai că n-a fost, dar nici n-a vrut să devină un maestru. Era atras de umilinţă şi umilitate, în mod natural, şi n-a încercat niciodată să convertească pe cineva la convingerile lui. De altfel, chiar în perioada când a trăit viaţa de călugăr budist n-a renunţat la identitatea lui iudaică. A fost una din condiţiile pe care i le-a pus lui Roshi, iar acesta a acceptat-o.

Observ însă că în ultima vreme există tot mai multe „convertiri” la cohenianism (dacă putem vorbi de o astfel de direcţie muzical-spirituală). Faptul că au fost numărate aproape două mii de variante înregistrate ale cântecelor sale – unele de către artişti faimoşi – sugerează că măcar posteritatea lui Leonard Cohen e asigurată.

– În imediat, muzica lui Cohen vine din vocea lui şi din instrumentele care-o însoţesc! Ca origini, ca influenţă, ea transpune o anumită tradiţie a klezmer-ului, datorat evreilor aşkenazi din Europa de Răsărit, combinată cu influenţele folk-ului american din anii ’60 şi cu experienţe – nu doar muzicale – din cele mai variate, culte ori populare. Ea are un anumit eclectism care-i îngăduie să pună în evidenţă, în egală măsură, frumuseţea liniei melodice şi minunatele volute lirice ale textului.

– O întrebare foarte grea. Mai întâi, există o disproporţie destul de mare între activitatea de prozator a lui Leonard Cohen şi cea de muzician. Practic, după The Favourite Game şi Beautiful Losers, Cohen n-a mai revenit decât incidental la comunicarea prin naraţiuni extinse. Compunerea, înregistrările şi turneele i-au înghiţit mare parte din timpul pe care, în prima parte a vieţii, îl dedica scrisului. A continuat să publice volume de poezii, dar ele au coincis, în mare parte, cu textele cântecelor. Corect ar fi să spunem că Leonard Cohen a profesat o formulă ce-ar putea fi definită drept literatură cântată. Nu e vorba de punerea pe note a unor texte pre-existente, aşa cum se întâmplă adeseori, ci de naşterea simultană a versurilor şi melodiei.

– Din experienţă directă, aş spune că avea un umor blând, tandru, neagresiv. Ca gentleman desăvârşit, nu putea fi decât, cel mult, ironic. Dar ştiu şi exemple din relatări despre el şi din corespondenţa lui, când a fost şi muşcător, cinic, necruţător – chiar dacă obiectul discreditărilor era adeseori el însuşi.

– Stau încurcat. Cohen a iubit întotdeauna femeile, a fost înconjurat de femei, a fost obsedat de femei. Cucerea cu stilul său simplu, ceremonios, aproape obsecvios, „în cheie minoră”. A iubit şi a fost iubit de multe femei – unele celebre. O biografie recentă înregistrează însă şi o secvenţă ce nu se potriveşte deloc cu ceea ce ştim despre el. O jurnalistă de la televiziunea canadiană, care venise să dialogheze cu artistul în grădina casei sale din Montreal, povesteşte că în timp ce fixa aparatura de înregistrat, s-a trezit cu mâna cântăreţului sub fustă. Apostrofat de femeie, Cohen i-a răspuns fără să se tulbure deloc: „Acesta e adevăratul dialog!”. Apoi, când a început interviul, i-a răspuns la fiecare întrebare cu câte o poezie...

– Cohen a fost, dincolo de orice dubiu, un om credincios. Sau, mai bine zis, un om aflat în căutarea credinţei. Un fel de Seymour Glass, al lui J.D. Salinger, cu mai mult umor şi o mai domoală obsesie a Absolutului. A citit şi a respectat toate religiile. În adâncul fiinţei sale a rămas însă mereu evreu. Dumnezeul pe care-l venera era – din câte-mi dau seama – un partener de dialog, un alter-ego la care se raporta cu toată seriozitatea şi dragostea şi cu toată puterea lui de răzvrătire. Ascultaţi „Hallelujah” şi poate veţi afla câte ceva. Sau „Show Me the Place”, de pe Old Ideas. Sau „negocierea” cu Dumnezeu din piesa titulară a ultimului CD, YouWant It Darker. Când a aflat că Bob Dylan s-a convertit la creştinism a avut un şoc: „Nu înţeleg. Pur şi simplu nu înţeleg. De ce să-l urmeze pe Isus acum, când e atât de târziu? Nu înţeleg cum stau lucrurile cu Isus...”.

Într-un text recent, Leon Wieseltier scrie, pe de altă parte, că „Leonard Cohen n-a fost niciodată mai evreu decât în relaţia sa de o viaţă cu figura lui Isus. A existat vreodată o descriere a lui Isus mai evreiască, mai funestă, sau mai plină de milă decât cea de «aproape uman»”, folosită de Leonard în Suzanne?”.

– Da şi nu. Fireşte că atunci când am analizat, cântec cu cântec, discurile, am ascultat şi reascultat piesele. Dar urmăream de fiecare dată altceva: câteodată doar versurile, altă dată un instrument anume, alteori vocile de fundal. Din acest motiv, cred că am şi azi o percepţie foarte „unghiulară” a creaţiei lui. Pot vorbi mai lesne despre perspectivele din care-l privesc decât despre centrul propriu-zis al muzicii sale.

– Greu de cuantificat. Au fost zile în care, de dimineaţa până seara, n-am făcut decât asta. Sau nopţi întregi. Şi cred că aşa trebuie ascultat Cohen: lăsându-te pătruns, până la amorţire, de otrava dulce pe care ţi-o picură insesizabil în conştiinţă. Spre deosebire de mulţi alţi mari cântăreţi, Cohen poate fi ascultat la fel de bine în singurătate sau într-un grup de prieteni. În al doilea caz, cântecele funcţionează ca un liant, ca un parfum solid care te leagă pe viaţă. Într-un anumit fel, se poate vorbi de-o „muzică săracă”, în sensul „teatrului sărac” al lui Grotowski. Forţa sa provine din monotonia hipnotizantă, din asamblarea perfectă, „în linie”, a textului şi a muzicii. Miracolul constă în plasarea acestora în acelaşi plan de adâncime – sau de apropiere –, ceea ce asigură şi pretinde o receptare în forţă, în partidă dublă.

Şi încă un miracol: arareori am avut senzaţia că o lume născută din experienţe aproape exclusiv livreşti, religios-filozofice, poate fi atât de plină de senzualitate, de luxuriantă voluptate şi de înălţătoare reculegere în acelaşi timp. Fără să fac vreo comparaţie, Leonard Cohen e legat de o ambiguitate păgâno-laică-spirituală pe care-am descoperit-o doar în sfâşietoarea mărturisire, Noaptea întunecată a sufletului, a lui San Juan de la Cruz. Aici, în această întâlnire blând-mistică, se află, cel puţin pentru mine, totul.