Despre existenţa unui scriitor român contemporan, cu numele literar Mirel Brateş, personal am aflat destul de recent. Din paginile revistei Ramuri. Mai întâi, prin lectura prozei „Fiica poruncii”, semnată cu numele menţionat, în nr. 5-6, mai-iunie 2004 (pag. 14-15), al revistei. Apoi, în numărul imediat următor, tot dublu, 7-8, iulie-august 2004 (pag. 25), de data aceasta cu textul „Consideraţia de a scrie în limba română”, cu precizarea la sfârşit, în paranteză „(Comunicare susţinută la întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 2004)”. Acest din urmă text mi-a învederat „statutul de scriitor de limbă română” al lui Mirel Brateş, mărturisit clar şi, implicit, afectiv, în finalul textului său: „Aşa fiind, pot să închei speach-ul încredinţându-vă că, în orice caz, ca simţire de limbă eu am „rămas acasă”, în cultura română! Gândesc şi visez româneşte – cum ar spune Camil Baltazar. Iar ca nostalgie, odată cu trecerea anilor, resimt tot mai acut forţa specială a „dorului”.

Lectura prozei „Fiica poruncii” dovedeşte cu prisosinţă că scriitorul e „locuit” în întreaga sa fiinţă de limba română şi că mărturisile sale sunt confirmate întrutotul de scriitura textului/textelor din Ramuri. Foarte recent, am intrat în posesia romanului Clarenfeld, evreul necesar de Mirel Brateş (Editura Hasefer, Bucureşti, 2008, 375), roman „care se citeşte pe nerăsuflate”, cum se spune, cu această expresie deseori utilizată. Desigur că, prefaţa semnată de criticul Tudorel Urian, postfaţa lui George Bălăiţă, dar şi succinta „Notă asupra ediţiei” aparţinând editurii m-au edificat în bună măsură asupra unor repere esenţiale ale bio-bibliografiei scriitorului. Şi, în acest loc al prezentelor noastre însemnări, considerăm potrivit a apela la un context, un „moment” cuprins în capitolul 31 al romanului, momentul în care personajul Gary Suvin, literat, imigrant şi el în Israel, evreu plecat din România, îi citeşte, în locuinţa sa, lui Dan Clarenfeld, dintr-un volum de G. Călinescu, scos dintr-un raft al bibliotecii personale: „- Iată, ascultă: îţi voi cita întocmai cuvintele lui George Călinescu, aşa cum acest monstru sacru al literaturii române le-a aşternut într-un articol din Adevărul literar şi artistic... uite şi data – 3 aprilie 1933: «Un fapt semnificativ şi care dovedeşte caracterul intelectual al vorbirii este acela că în general românii de confesiune ebraică vorbesc şi scriu româneşte mai bine decât ceilalţi.»

Aci se opreşte din citit şi inspiră adânc pe nas, duce arătătorul la tâmplă şi începe să declame cu un fel de evlavie:

«- Filologia română este în pluralitatea ei o ştiinţă creată de această categorie de români.»” (pag. 273)

În prefaţa sa, cu titlul „Cuvânt înainte – Viaţa ca un film”, Tudorel Urian consideră că scriitorul a creat, prin cărţile sale de până în prezent, un remarcabil „ciclu autoreferenţial”, iar în „Notă asupra ediţiei” se precizează faptul că „Materia epică şi substanţa reflexivă din această carte au rezultat din topirea şi fuzionarea altor două volume ale prozatorului Mirel Brateş, în speţă Zaţ (1990) şi Israel fără horoscop (2003).” Iar în finalul „Notei...” se apreciază, pentru edificarea potenţialilor cititori, că „ne aflăm în prezenţa unei lucrări care şi-a dobândit dreptul la o existenţă autonomă.”

În romanul lui Mirel Brateş sunt narate episoade, „momente” cu personaje, destul de numeroase, din două perioade distincte din existenţa personajului principal, individualitate înzestrată, onestă şi demnă în tot ceea ce gândeşte, întreprinde şi înfăptuieşte. Prima perioadă este alcătuită din anii petrecuţi de personajul principal în ţara natală, România, în partea sud-vestică, după cum putem deduce din mai multe referiri ale naratorului şi din dialogurile dintre personaje. Iar prin referirile la unele instituţii, precum Teatrul de Operă şi altele, deşi nu este numit marele oraş, realizăm că e vorba de Timişoara. Angrenat, cu competenţa-i recunoscută ca inginer, cu bună credinţa-i dovedită, în contextul social-cultural, acesta este solicitat să devină reporter la cotidianul local. Ceea ce s-a şi întâmplat. Într-o astfel de ipostază, prin contactele cu „lumea”, devine o persoană publică, apreciat pentru reportajele de investigaţie pe care le publică, sub semnătura stabilită de un superior, anume cea de Dan Constantineanu. Prenumele îi este cel din actele de stare civilă, patronimicul însă i s-a atribuit. Lucrător la un cotidian al p.c.r., acest statut incumba şi o componentă politică militantă a angajaţilor. În anii intensificării propagandei naţionalist-comuniste ceauşiste, după „defectul Pacepa”, personajului principal, pentru că a rămas onest ca reporter, i se intentează un proces, pe baza unui dosar penal trucat şi execută doi ani de închisoare ca deţinut de drept comun. Autorul narează cu obiectivitate „momente”, episoade cu personajele respective, din timpul anchetelor în stare de arest şi din cei doi ani de detenţie. Nu poate uita că e maltratat crâncen şi pentru faptul că este etnic evreu, «jidan» cum îi spun torţionarii. În urma eliberării din puşcărie, deşi străbătut de multe frământări intime, decide să emigreze în Israel. Emigrarea se produce în anul 1988, iar anii ce urmează înseamnă a doua perioadă a existenţei personajuluji principal al romanului, personaj căruia autorul îi conferă numele de Dan Clarenfeld.

Aşadar, Clarenfeld este numele „evreului necesar”. Sub aspect narativ, sacriitorul nu „disjunge” tranşant între cele două perioade din existenţa personajului principal al romanului său. Căci între momentele, episoadele în care locul acţiunii îl reprezintă toposuri din Israel, sunt reconstituite, prin rememorări mereu vii, deşi unele profund dureroase, momente şi episoade din ţara de origine. În ţara strămoşilor îndepărtaţi, în statul actual Israel, Dan Clarenfeld se integrează tot unor comunităţi şi personaje de imigranţi români evrei. Încât, dacă am întreprinde efectuarea unei „arheologii literare”, am descifra numele real al personajelor romanului, care, cu ani în urmă, au fost nume mai mult sau mai puţin cunoscute, prezente încă în universul cultural-literar şi publicistic din România. De aceea revin şi citez din nou din Comunicarea... lui Mirel Brateş, înserată în revista Ramuri, în numărul menţionat:

„Ca să fiu bine înţeles atunci când afirm, hotărât, consideraţia mea de a scrie în limba română, vă invit la o reflecţie asupra sentimentului onorant al scriitorului româno-israelian ale cărui creaţii sunt evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii române! Ceea ce înseamnă că scriitorul româno-israelian aparţine culturii române, că există în cadrul limbii române, dacă, fireşte, stăpâneşte această limbă.”

Romanul „Clarenfeld, evreul necesar” de Mirel Brateş se înscrie în sfera de reală valoare a literaturii noastre actuale.