„Această carte, această nouă carte comisă ar putea fi citită şi ca o expresie a unei imposibilităţi. Căci ea se naşte dintr-o neputinţă. Am nutrit, cândva, dorinţa şi ambiţia de a scrie despre toţi poeţii generaţiei 80. Pentru simplul motiv că literatura acestei generaţii a fost mult mai bogată şi nuanţată decât ne spun (sau ne-au spus) oficialii criticii literare sau manualele alternative. Multe aspecte şi mulţi autori sunt lăsaţi, voit sau nu, în umbră. “ Am citat primele rânduri din succintul «Cuvânt înainte» al celui mai recent volum semnat de literatul târgujian Lazăr Popescu, cu titlul Cinci voci ale optzecismului (Editura Universitaria, Craiova, 2008).

Cele „cinci voci…“ desluşite, percepute ca distincte şi de o semnificaţie majoră în peisajul atât de bogat şi, totodată, de o mare varietate a poeziei autohtone din ultimele vreo trei decenii, cărora autorul le consacră eseuri critice, destul de extinse, pătrunzătoare însă, pertinente şi convingătoare, în ordinea cuprinderii în volum, sunt Gabriel Chifu, Marian Drăghici, Nichita Danilov, Mircea Bârsilă, Ioan Flora. „Nonconformist, fireşte. Căci dacă aş fi scris altfel, nu văd ce rost ar fi avut ca această carte să fie deschisă de Bunul cititor“ – mai precizează Lazăr Popescu în al său «Cuvânt înainte». Şi, chiar dacă autorul mărturiseşte despre „propria subiectivitate“ ce se poate eventual sesiza în eseurile sale critice, „bunul cititor“ constată în procesul lecturii volumului la care ne referim, în scrisul lui Lazăr Popescu, o temeinică bază teoretică, fără extrapolări ori neadecvări în demersul hermeneutic al creaţiei poetice, abordată în totalitatea ei, de la debutul editorial până la ceasul de faţă.

Fără accente stringente ori afirmaţii cu tonalităţi apodictice, eseurile critice ale autorului târgujian, fiecare în parte, conţin în cuprinsul lor, când contextul analitic o reclamă ca pe o necesitate de neînlăturat, formulări cu caracter polemic, vizând unele consideraţii anterioare ale unor voci critice. Scriind rânduri precum: „Cineva spunea că doar poezia generaţiei şaizeci a cunoscut autori foarte personali. Lucrul acesta este valabil pentru respectiva generaţie, dar injust pentru optzecism.“ (pag. 53) În eseurile critice din cartea sa, Lazăr Popescu relevă, prin comentarii minuţioase, prin citirea adecvată a numeroase versuri întrutotul memorabile, vocea distinctă, personală, originală, inconfundabilă, atestată de creaţia celor cinci poeţi care fac obiectul eseurilor sale critice. Ei sunt autori care s-au manifestat şi au fost constant vizibili, prin creaţia lor în ultimele trei decenii în câmpul poeziei autohtone. Şi continuă să fie prezenţe de prin plan şi în momentul actual. Chiar şi poetul Ioan Flora, prin creaţia sa, cu toate că s-a stins pe neaşteptate, în urmă cu trei ani, aflat încă, atunci, în plină forţă creatoare.

Prin volumul „Cinci voci ale optzecismului“, Lazăr Popescu confirmă la ora actuală ceea ce ideocriticul Adrian Marino susţinea şi stimula pe parcursul mai multor ani, anume, constituirea şi fiinţarea la cote valorice majore a ceea ce el a numit „policentrism creator“. În sensul că, mai multe centre cultural-literare s-au constituit şi afirmat, fără complexe de «provincialism», în mai multe puncte de pe harta culturală a ţării. Trăitori la Târgu-Jiu, în zona căruia îşi are obârşia, Lazăr Popescu (n. 1958) însuşi poate fi încadrat în „generaţia optzecistă“. Un optzecist mai aparte, că să nu zicem atipic. A debutat „publicistic“, în 1980, cu poezie în revista „Forum studenţesc“ din Timişoara, urbe în care, la Universitatea de Vest, peste câţiva ani, şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe umaniste, specialitatea filologie. Debutul său editorial s-a produs însă destul de târziu cu volumul de versuri „Alte secunde, alte ipoteze“ (Târgu-Jiu, 1996), urmat de un altul, cu un titlu sugestiv, „Amurgul traversat“ (1999). Două volume care atestau în acel moment literar ivirea unui nou şi veritabil poet. Dar, după cum am aflat ceva mai târziu, cel puţin poeziile din primul volum au fost scrise în anii ’80 din trecutul secol XX. Un debut poetic produs, aşadar, cu o întârziere de vreo 15 ani. Apoi, în intervalul 2002-2008, Lazăr Popescu s-a manifestat şi impus – pentru cei care într-adevăr l-au urmărit şi citit – prin publicarea unor volume de eseuri critice a căror menţionare considerăm potrivit să o facem: „Lecturi rimbaldiene“ (2002), „Concretizări în irealitatea imediată“ (2002), Banatul în cinci disertaţii“ (studii literare, 2003), „Două lecturi arheologice“ (2004), „Interogaţii şi revizuiri“ (2005). Şi tot în 2005, autorul nostru este prezent editorial cu două volume de creaţie literară: „Aureola umbrei“ (poezii), respectiv, „Alexianu şi alte prezentări“ (proză scurtă).

Lectura volumului „Cinci voci ale optzecismului“ îl determină pe cititorul avizat să remarce virtuţile analitice şi situările valorice pe care Lazăr Popescu le susţine în deplină cunoştinţă, din interiorul fenomenului şi să subscrie la aprecierile, la constatările pertinente ale autorului când precizează că „putem spune cu siguranţă că fenomenul optzecist, departe de a fi unul uniformizator, a fost unul de o uluitoare diversitate.“