Cunoştinţa lui Petre Pandrea cu biblioteca (n. 26 iunie 1904, Balş – m. 8 iulie 1968, Bucureşti) s-a produs într-un anume fel, încă din copilăria-i timpurie, în casa părintească. Aşezare-târg, pe malurile Olteţului inferior, Balşului i s-a conferit, în anul 1921, statutul de oraş, al treilea în acea vreme, din fostul judeţ Romanaţi cu capitala în Caracal, cu un alt oraş mai vechi, cunoscut ca important port la Dunăre, anume, Corabia.

Peste ani, memorialistul Petre Pandrea avea să scrie despre familia sa: „Tatăl meu a fost chiabur, ca şi mama, cu curele de moşneni. Au fost chiaburi mai ales în duzina de copii ”. Între primul copil născut, Constantin, şi cel
de-al doisprezecelea, Marin, ai soţilor Ion (1865-1945) şi Ana Marcu (1867-1937) din Balş, diferenţa de vârstă era de 33 de ani. Aceşti soţi prolifici, ţărani înstăriţi, vrednici şi întreprinzători, şi-au îndemnat şi susţinut copiii să urmeze studii inclusiv la şcoli superioare, studii pentru care şi-au dovedit, cu toţii, vocaţia, înzestrarea intelectuală şi râvna întru cunoaştere de la vârsta şcolarităţii mici.

„Când aveam 14 ani – scrie memorialistul – tata reflecta să cumpere o latifundie de o mie de pogoane. S-a opus mama pentru a cumpăra case la Craiova, pentru înzestrarea fiicei şi pentru şcolile celor opt băieţi rămaşi în fiinţă şi ale nepoţilor rămaşi orfani după feciorul pierdut în primul război mondial (Constantin, 1888-1916, nota mea, M.M.). Nu eram intelectuali, deşi casa duduia de cărţi şcolare (…)“. (Memoriile mandarinului valah, Albatros, 2000, pag.5). Cu alte cuvinte, o bibliotecă sui generis, pentru Petre, al optulea născut din „duzina de copii“. Iar în septembrie 1911, când copilul Petre intră în clasa întâi la Şcoala primară din Balş, el ştia să citească bine, dar nu şi să scrie şi după mărturisirile de peste ani, despre această perioadă din existenţa sa, memorialistul precizează : „Înmulţirea, împărţirea şi adunarea (dar nu şi scăderea) le ştiam la perfecţie, aşa cum se întâmplă cu copiii de olteni, de greci, de evrei şi de armeni care aveau familii cu progenituri multe (…)“. Şi tot de la vârsta preşcolară deprinsese „limba germană rudimentară de la copiii şvabului (rotar şi potcovar)“. Cititor precoce, pasionat şi perseverent, copilul Petre este remarcat de la început de către învăţătorul său Constantin Dinculescu, ca cel mai vrednic dintre şcolarii săi, în cele patru clase primare urmate între anii 1911-1915. De aceea, nu după multă vreme, învăţătorul l-a luat pe acesta ca ajutor în „diriguirea” bibliotecii şcolare, bine înzestrată cu volume pentru acel timp. Mai mult încă, acest învăţător a cultivat „teatrul şcolar“ cu învăţăceii, memorialistul menţionează alegorii în care colega sa blondă, Geta, „juca invariabil“ pe Transilvania, iar Petre se producea în rolul unui ostaş, curcan cu căciulă «debitând versuri».

Relevarea succintă a unor repere, esenţiale în devenirea unei individualităţi în zorii existenţei sale, perioadă pe care în cazul lui Petre Pandrea am putea-o numi „Cei unsprezece ani de-acasă”, ne trimite la o reflecţie formulată de acesta, devenit un reputat jurist şi eseist : «Între lut şi duh sunt permanente corelaţii. Trăirile şi amintirile infantile, grefate pe magma ereditară, colorează şi determină personalitatea».

Vara anului 1915 înseamnă pentru copilul Marcu I. Petre din Balş (numele literar Petre Pandrea îl va adopta începând cu anul 1932), această vară înscrie în biografia sa momentul desprinderii „fizice“ din sânul familiei şi al comunităţii rurale din localitatea natală. Aşezare care şi-a dobândit de multă vreme, în mod natural, organic, statutul de „comună-târg“, spre care convergeau, sub mai multe aspecte, interese de ordin economic şi comercial, administrativ şi juridic, ale locuitorilor a destul de numeroase sate din împrejurime. După rigurosul examen de admitere susţinut pe parcursul unei luni de zile, la Bucureşti, fostul şcolar din Balş reuşeşte să intre, printre cei dintâi, ca elev-cadet la Liceul Militar Mănăstirea Dealul, din Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti. Instituţie de elită a învăţământului românesc pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX, acest liceu a mijlocit, mai ales elevului-cadet Marcu I. Petre, încă din primul an de studiu şi contactul cu o bibliotecă în sensul deplin al acestei denumiri caracterizatoare. Potenţialii viitori ofiţeri ai Armatei Române beneficiau de un corp profesoral de elită, o substanţială programă de învăţământ dedicată disciplinelor de cultură generală, limbilor moderne de circulaţie internaţională, dar şi de cultură universală (franceza, germana, engleza), studiul limbilor clasice, în special latina, dar şi greaca veche pentru explicitarea şi înţelegerea unor noţiuni fundamentale, a unor termeni operaţionali. Desigur, organizarea programului zilnic, într-o perspectivă temporală mai cuprinzătoare, de durată, era axată pe criteriile rigurozităţii militare, nu însă „de căprărie“, cum însuşi memorialistul precizează peste ani. Dictonul latin mens sana in corpore sano era o deviză stimulatoare şi benefică pentru elevii-cadeţi, cultivându-se în mod activ valorile de ordin etic fundamentale, în speţă, spiritul camaraderiei, spiritul şi simţul onoarei individuale. Ca un factor de susţinere şi complementar al programului de studiu şi instruire, Biblioteca Liceului Militar Mănăstirea Dealul (Târgovişte) era înzestrată cu volume dintre cele mai diverse conţinutistic: regulamente, istorie politico-socială şi militară, naţională şi universală, volume de literatură beletristică ş.a. Elevul cadet excela în însuşirea cunoştinţelor predate, în pasiunea pentru lectură, în studiul limbilor străine, cu precădere a limbii germane şi a limbii latine. Încă din prima clasă de liceu – va scrie memorialistul peste ani–„Dascălii i-au obligat (pe elevii-cadeţi, n.n.) să consemneze faptul zilnic principal, adică de predilecţie fapta rea şi fapta bună. Istoria se împletea cu morala, gândirea cu afectivitatea. De-a lungul a peste patru decenii, micul mandarin valah a notat în carnete intime tot ceea ce a văzut şi simţit mai sesizant, a rămas cu acest obicei al analizei şi al autoanalizei“. (op. cit., pag.3) şi, cu referire la aceeaşi deprindere a „ţinerii” unui jurnal intim, memorialistul mai consemnează în acelaşi context: „Am notat, zi de zi, de la 11 ani până azi, când aproape împlinesc 54 ani, ceea ce mi s-a părut mai deosebit. Fire argintii au apărut întâi la tâmple, în barbă şi sunt pe cale de generalizare”(pag.5).

În împrejurările politice şi militare dinspre finele anului 1916, când Armata Română se retrăgea în ordine luptând spre Moldova, elevii-cadeţi ai Liceului Militar Mănăstirea Dealul au urmat aceeaşi cale, alături de Armată. În zona oraşului Râmnicu Sărat, îndeplinind misiune de curier, elevul-cadet Marcu I. Petre a fost rănit la mâna dreaptă de o schijă dintr-o bombă lansată de inamic. În scurtul timp al convalescenţei, precum în unele momente de răgaz, adolescentul din Balş citea din cărţile împrumutate de la Biblioteca Liceului Militar, cărţi purtate în raniţa personală.Vocaţia şi perseverenţa lecturii manifestată încă din anii copilăriei timpurii, concomitent cu momentele de acţiune, de muncă în gospodăria părinţilor, apoi în ipostaza de elev-cadet au caracterizat existenţa individuală în sânul microgrupurilor şi al comunităţilor din care Marcu I. Petre făcea parte în anumite perioade temporale. Stabilit la Iaşi, Liceul Militar din Valea Voievozilor-Târgovişte funcţionează, îşi desfăşoară programul ca instituţie, precum în anii precedenţi în oraşul de reşedinţă.

Încă din clasele primare de la Balş, şcolarul Petre a fost deprins, în familie, dar şi la Biblioteca şcolii de către eminentul său învăţător Constantin Dinculescu, cu răsfoirea unor ziare şi chiar lectura unor articole, luând cunoştinţă de existenţa unei reviste lunare, care apărea la Iaşi, anume Viaţa Românească. Iar numele fruntaşului poporanist Constantin Stere devenise de referinţă în rândurile învăţătorimii, dar şi al multor ţărani de vază din comunităţile locale.

În cei aproape doi ani de strămutare la Iaşi, elevul-cadet Marcu I. Petre a avut posibilitatea să citească volume cu conţinut divers, presă, în special noua publicaţie, cotidianul România –Organ al apărării naţionale, editat la Iaşi, avându-l ca director pe Mihail Sadoveanu, cu apariţie între 2 februarie 1917-23 martie 1918. Acest cotidian era adresat soldaţilor, ofiţerilor aflaţi sub arme, răspândit însă şi în rândul populaţiei civile. Între colaboratori se aflau câţiva scriitori încă tineri, afirmaţi ca valori în literatura română, precum Octavian Goga, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ion Agârbiceanu, Eugen Goga, Zaharia Bârsan. Elevul-cadet din Balş citise din scrierile lor, iar pe unii s-a ivit şi prilejul să-i asculte în cadrul unor reuniuni literare. După cum, tot la Iaşi, împreună cu colegii săi, era prezent la concertele susţinute de Orchestra Simfonică formată în acea perioadă la Iaşi de marele muzician George Enescu, prezent în ipostaza de dirijor ori de solist violonist.

Dar, după intrarea României, în august 1916, în primul Război Mondial, alături de Puterile Antantei, la începutul celui de-al doilea an liceal, elevul-cadet Marcu I. Petre află despre moartea eroică a învăţătorului său Constantin Dinculescu, mobilizat ca ofiţer rezervist, căzut în luptele de la Câineni, pe Valea Oltului. Puţin mai târziu primise şi vestea morţii celui mai mare dintre fraţii săi, Constantin I. Marcu şi a vărului primar, pe linie maternă, Tudor Băloiu, premiant de serie în 1912 al Facultăţii de Drept din Bucureşti, oraş în care n-a vrut să se stabilească. A devenit şef de judecătorie la Sadova-Dolj, poziţie din care a fost mobilizat. În anul 1962, în celula din Penitenciarul Aiud, unde se afla încarcerat ca deţinut politic de lux, Petre Pandrea primise permisiunea să scrie. Printre manuscrisele de atunci, devenite în anul 2001 impunătorul volum Garda de Fier – Jurnal de filosofie politică – Memorii penitenciare (Editura Vremea, Bucureşti, 635 pag.), memorialistul îl evocă cu emoţie şi veneraţie şi pe vărul său primar căzut eroic pe câmpul de luptă, evocare din care transcriu doar două pasaje. „Peste patru ani, în toamna anului 1916, a murit la Câineni ca sublocotenent de rezervă, la graniţa Olteniei, apărându-şi anonim patria de cotropirea teutonică.

Într-un răvaş scurt trimis prin ordonanţa lui, ţăran de la Bobiceşti, a specificat să-mi fie lăsată, mie, biblioteca juridică şi manuscriptele. Hainele le-a lăsat fraţilor. A murit anonim pentru patrie. Eram copil de 12 ani, când a venit, într-o noapte de toamnă mohorâtă, soldatul cu răvaşul, cu lădiţa de campanie, cu hainele de ofiţer străpunse de gloanţe.

Cine nu-l iubea pe Neica Tudor? (…) În fiecare vacanţă, din 1916 până în 1923, luam la subţioară cărţile franceze şi italiene ale lui Neica Tudor.“ (pag. 471-472).

Era prima bibliotecă personală a elevului-cadet, dobândită prin donaţie din partea vărului primar, erou anonim. Această bibliotecă avea să aibă un rol determinant, pe parcursul câtorva ani, în orientarea adolescentului Petre I. Marcu spre studierea ştiinţelor juridice.