După cum se ştie, creaţia populară orală s-a produs şi a circulat secole de-a rândul în comunităţi umane restrânse. În unele cazuri însă, anumite „poezii populare” au circulat într-un areal mai extins, datorită, în primul rând, „agenţilor literari”, adică a celor care şi le-au însuşit şi le spuneau, cu anumite prilejuri, în deplasările lor cu diverse treburi şi în alte comunităţi decât cea de origine. Folclorul nostru literar, căci la el ne gândim în principal, descoperit de scriitorii romantici în prima jumătate a secolului XIX, a început să fie „cules”, fixat în scris, publicat în volume. I s-a relevat astfel, treptat, bogăţia şi varietatea, existenţa în universul creaţiei orale ale unor adevărate capodopere, mai ales poetice, fapt ce l-a determinat pe Vasile Alecsandri să considere că „românul s-a născut poet”. Mi se reactivează astfel de gânduri – desigur, mult mai numeroase – în memoria culturală, de fiecare dată când, pe diverse căi, îmi parvin volume de versuri apărute, mai ales, la edituri craiovene, de cele mai multe ori în excelente condiţii grafice.

Destul de recent, am făcut cunoştinţă cu un astfel de volum de versuri, anume, Chemări, chemări – Oameni şi fapte, semnat de Maria Toma (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009, 235 pag.). Cuvântul repetat în titlu mi-a adus numaidecât în minte placheta Chemări, publicată în urmă cu peste cinci decenii la o editură din Bucureşti, sub semnătura lui Tiberiu Utan, poet despre care aflasem, atunci, că îşi are originile într-un sat din Maramureşul istoric. Reţin şi în prezent imagini şi versuri din placheta numită, mai ales o poezie în care tânărul poet, trimis la studii în acei ani la Moscova, exprimă gândurile mamei rămase în satul maramureşean, prin care îşi exprimă regretul că înalta şcoală la care-i învaţă feciorul nu e mai aproape de locul natal, cum ar fi chiar Sighetul Marmaţiei, oraşul renumit din zona sa, în care mama se deplasa periodic cu felurite treburi. Şi tot din acei ani reţin poezii de Serghei Esenin, în traducerea poetului ieşean George Lesnea, între care „Scrisoarea mamei”, pe care uneori o mai „declam”, fie şi în gând, şi în prezent. Poeziile lui Tiberiu Utan îmi aduceau în minte şi versuri de St. O. Iosif ori chiar de Petöfi Sandor, cunoscute de mine cu ceva ani mai înainte decât cele ale tânărului poet, care debuta editorial, în anul 1955, cu placheta „Chemări”.

Volumul Chemări, chemări – Oameni şi fapte semnat de o autoare necunoscută mie până la această apariţie editorială, adună între coperte nu mai puţin de 227 texte. Parcurgerea succesivă a titlurilor acestor texte poate indica, în primă instanţă, aspiraţia autoarei de-a se exprima, într-o viziune şi o percepere personalizată asupra existenţei individuale, şi, implicit, asupra sensului existenţei comunităţii umane. A dimensiunii cosmice chiar, dacă raţiunea şi afectivitatea posedă şi harul de a crea «o lume din cuvinte», astfel spus, dacă poetul se constituie «într-o fiinţă de hârtie». Unul dintre textele autoarei la care ne referim poartă titlul „Poezia”, text în care putem citi versuri precum acestea: „Poezia nu moare niciodată/ Legătura divinului sudată./ Poetul e maestru-n felul său,/ Stă ridicat pe-un piedestal de zeu.// (...) Este în el un miez, o sămânţă/ Astâmpăr, neastâmpăr în fiinţă/ El se avântă către Sus mereu/ Şi nu se vrea orgoliu, nu e eu.// Căci eul egoism se mai numeşte/ Şi sunt mai mari ai zilei, îndeobşte./ Dar alţii, cei puţini, sunt o lumină/ Şi aşteptăm prin ei ca să ne vină” (pag. 209).

Citind astfel de versuri, personal intuiesc gândul celei care le scrie, dar sesizez în acelaşi timp, pe alocuri, o oarecare inadecvare sub aspectul limbajului poetic prin care ni se sugerează (comunică gândul) gândurile exprimate. Volumul Chemări, chemări – Oameni şi fapte de Maria Toma ni se prezintă, în lectura noastră, drept un „Jurnal liric” ori chiar un „Album liric personal” scris într-un interval temporal mai îndelungat, desluşind în succesiunea textelor şi apelări la un substrat cultural permanent activ. Dat fiind titlul şi, implicit, subtitlul volumului semnat de Maria Toma, transcrierea unor titluri ale textelor ce-l compun o socotim edificatoare în ideea pe care tocmai am enunţat-o. Iată, aşadar, câteva titluri în ordinea în care sunt inserate în volum. Fiinţa unică, Empireu, Poemul cel dintâi, Fior, Actorul, omul Florin Călinescu, Chemări, Iubire, Rădăcină-n trunchi, Acasă, Gică, Maria Firţulescu, Craiova, Vestitul filosof, Bacantele iubiri, Mănăstirea Lainici, De domni exilaţi, Spartacus, Ruga, Mioritic, Din Eden, Copilărie, leac de viaţă, Din nou Prometeu, Bărbat şi androgin, Măicuţa Heruvimă, Nostradamus, Craiova şi-n cer.

Astfel de titluri, la care am mai putea adăuga şi alte câteva, învederează, în sens benefic, substratul cultural umanist al textelor poetice semnate de Maria Toma. Substrat umanist prezent în creaţii majore ale literaturii noastre culte, sugerând înţelepciunea Minervei ateniene, raţionalismul elevat şi rafinat latin, precum şi caritatea creştină. Desigur că, şi poezia considerată creaţie specifică în sine, îşi revendică „Metamorfozele” sale, adică propria-i conştiinţă, dovedită şi în peisajul literar autohton.

Să cităm însă primele două catrene din textul autoarei noastre, intitulat „Chemări”: „Chemări fără dimensiuni/ Cu univers purtat de gând/ De-a lungul celor mai străbuni,/ Ne mai aduceţi când şi când,// Speranţa de-a avea prin voi/ Ca gazdă ce ne-a fost în trup/ Ne va urma şi-n veci şi-apoi,/ Când undele nu se-ntrerup.” (pag. 59)

Într-o lume tot mai intens globalizată, sub multiple aspecte, înclin să cred că scriind poezia Seul (capitală a Coreei de Sud), autoarea consemnează mărturisiri şi trăiri proprii în cele trei catrene ale textului său: „Am cunoscut pe la Seul,/ Oameni mai mulţi, adevăraţi./ Le este stilul bun, credul/ Şi nu-s făţarnici, ni sunt fraţi.// Venim aici, suntem aceiaşi,/ Ne naştem unii-n altă parte/ Atunci împarte/ Suntem pe-acelaşi vaporaş.// Când am văzut acest pământ,/ Aproape am citit un gând./ Şi l-am simţit pe om curând/ Aleatoriu, totuşi sfânt“ (pag. 56).

Şi iată şi primul catren din poezia Craiova şi-n cer, penultimul text din volum: „Craiova mă naşte şi cerul mă ia,/ Nici unde un loc mai altfel ca ea./ Oraşul acesta mi-e leagăn, mi-e cald,/ În soarele lui, în raze mă scald” (pag. 234).

„Adunându-şi numele pe o carte”, concitadina noastră Maria Toma se desprinde, cel puţin pentru noi şi potenţialii cititori ai textelor sale cuprinse în volumul la care ne-am referit, din rândul creatorilor anonimi de odinioară. Posibil ca într-o anumită comunitate versurile sale să reprezinte satisfacerea unui anume orizont de aşteptare, chiar dacă ceasul poeziei din prezentul nostru indică metamorfozele evidente în creaţia lirică.