Mai tânăr doar cu doi ani decât Dan Deşliu (1927-1992), dar cu şase ani mai vârstnic faţă de Nicolae Labiş (1935-1956), poetul Ion Horea a devenit, la 10 mai 2009, octogenar. O aniversare destul de rară, totuşi, în privinţa duratei existenţei pământene individuale a poeţilor. Invocarea numelor celor doi, la începutul prezentelor rânduri, nu este deloc aleatorie. Avem în vedere poeţi apăruţi, în peisajul literar autohton, în aproximativ primul deceniu postbelic. Aceştia ilustrează fiecare în parte şi în felul său, modul în care un talent poetic nativ real poate să se rateze aproape total, în cazul primului şi doar parţial, în situaţia celui de-al doilea. Am simplificat lucrurile cu bună ştiinţă, în esenţă, însă, adevărul celor afirmate e de ordinul evidenţei în textele „produse” în epocă. Poemele epice ale lui Dan Deşliu şi alte texte ocazionale erau teziste, ilustrau retoric cerinţele unei ideologii totalitare, dar cele ale lui Nicolae Labiş purtau pecetea unui autentic poet liric, într-o epocă în care «lirica intimistă» era aproape eliminată de ideologia dirijată din templul poeziei.

Datorită aproape în exclusivitate unor criterii ideologice, producţiile lui Dan Deşliu au fost incluse în manualele şcolare, inclusiv în cele destinate claselor liceale, încât vizibilitatea, popularitatea unui astfel de poet era de prim plan în acei ani. Prin poezia lui Nicolae Labiş, însă, lirismul autentic şi-a dovedit atunci, în pofida unor obstrucţionări ideologice drastice, viabilitatea şi, de ce n-am spune, inefabilul creaţiei poetice.

Tot în primul deceniu postbelic, începe să fie prezent cu poezii, în publicaţiile literar-culturale şi transilvăneanul Ion Horea, iar editorial debutează în acelaşi an cu Nicolae Labiş în 1956. Întâmplarea, fervoarea de-a răspunde promt «comenzii sociale», de-a se dovedi «un poet angajat» precum în volumele anterioare, Dan Deşliu semnează, în acelaşi an, al şaselea volum de versuri cu titlul Cuvânt despre sergentul Belate Alexandru.

Aşadar, în anul 1956, Nicolae Labiş debutează editorial cu volumul de poezii intitulat Primele iubiri, rămas din nefericire unicul său volum antum, iar Ion Horea semnează placheta intitulată simplu Poezii, reprezentând, cum s-a confirmat şi reconfirmat, deseori, în numeroşii ani ulteriori, un început de drum poetic.

Situându-ne, datorită unor împrejurări, contexte familiale în sens ceva mai larg, în ipostaza unui cititor de poezie în devenire, în acei ani, de-acum îndepărtaţi, voi transcrie poezia Pomenire din placheta de debut a lui Ion Horea. „Eu m-am născut din grâne, din fân, din cucuruz,/ Şi-n mine port mireasma pământurilor sfinte./ Şi behăitul turmei şi mugetul de vite/ Şi cântecul de greieri îmi stăruie-n auz.// Eu am păzit la vie, sub luna cea mai clară/ Din câte răsăriră tăcute oarecând,/ Şi-n fiecare toamnă şi-n fiecare vară/ De dealurile mele mi-e dor şi sînt flămând”. Tot o poezie formată din două catrene am reţinut dintr-un manual şcolar destinat, imediat după reforma învăţământului din 1948, unei clase din ciclul doi al şcolii elementare, ciclul doi cum au fost rebotezate atunci clasele gimnaziale, o poezie cu titlul Toamna semnată de Zaharia Stancu, autor prezent în toate manualele şcolare din acei ani, dar cu fragmente din romanul Desculţ. Ştiam «pe dinafară», încă din copilăria-mi timpurie, poezia Toamna de Octavian Goga, învăţată de la mama, care a urmat clasele primare, în localitatea noastră natală, din Nord-Vestul Transilvaniei, în anii imediat următori Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Apoi, prin 1952, minunatul profesor de literatură Stelian Popescu-Segarcea de la Liceul Mixt din Carei (fost «Vasile Lucaciu»), mi-a pus în mână, în locuinţa lui, cu precauţiile ce se impuneau atunci, volumul de poezii Şesuri natale de Nichifor Crainic, poet de care nu auzisem până atunci. Cert este faptul, valabil strict personal, că mie a-nceput să-mi placă (de gustibus ...) ceva mai mult din momentul în care am descoperit-o, în urmă cu peste cinci decenii, poezia lui Ion Horea, faţă de creaţiile celor doi poeţi din câmpia sudică, deşi aceştia, probabil, mai «esteţi » decât cel originar din câmpia transilvană.

Treptat, cu fiecare volum de poezii semnat de Ion Horea, căci apariţiile editoriale ale volumelor sale se succedau cu o sesizabilă ritmicitate cumpănită, am desluşit şi resursele lirice derivate din vigurosul său talent nativ, îmbogăţit şi de acumulări livreşti, cu baza în cultura antichităţii clasice. Aş numi doar pe Hesiod, cu a doua parte a poemului Munci şi zile şi pe strămoşul nostru, poetul latin Vergiliu, cu Bucolicele şi Georgicele sale. Trăind intens în universul tradiţiei culturale a latinităţii transilvane, în anii devenirii sale intelectual-culturale şi creatoare, tânărul poet Ion Horea s-a exprimat pe sine, şi-a transcris eul poetic în versuri abundente, de o clasică limpezime şi expresivitate. S-a putut astfel situa, de la începuturile sale creatoare, în sfera poeziei autentice dintotdeauna, cu un discurs poetic elevat, dar vădindu-se în expresivitatea lui însemnele îmbinării osmotice ale tradiţionalismului cu modernismul. Atât sub aspectul referenţialităţii, preponderent însă din universul de infinită, parcă, varietate, cât şi sub forma exprimării acestuia. Iată, în acest sens, o exemplificare, credem noi, edificatoare. Volumul Umbra plopilor, din 1965, a fost considerat, încă de la apariţie, de către critica literară de întâmpinare, drept un volum care consacră definitiv un poet important al momentului literar respectiv. Citind poezia care dă şi titlul volumului, începând chiar cu versurile primului catren „Şi vom călători odată/ Pe unde n-am mai fost nicicând,/ Cu umbra plopilor, ciudată,/ Alunecând, alunecând...” – mi s-a reactivat în memorie versul „Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare”, din pastelul Iarna al lui Vasile Alecsandri, publicat în 1869, dar şi un alt vers, tot antologic, din poemul Aci sosi pe vremuri, din 1923, de Ion Pillat: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii...”.

Şi în unele poezii ale contemporanului nostru Ion Horea, drumul e numit ori sugerat, precum în cea intitulată Martor, cuprins în volumul Reversuri, publicat în 2005: „Eşti ca un drum ori poate însuşi drumul,/ pietrişul lui, ogăsiile, praful, în care orice punct e începutul/ unei plecări spre nu se ştie unde./ Un timp credeai că duce spre Câmpie,/ ori către Mureş coborai pe vremuri.../ Cum ninge-n amintiri pe-un drum de sănii/ Ce piere printre dealurile sure!/ Să fii tu însuţi cel ce nu se vede/ sub negura din ce în ce mai deasă,/ nepăsător la cine dă bineţe,/ ori drumul numai, cel fără odihnă/ în nesfârşita lui călătorie/ acelaşi neclintit şi în mişcare/ dintr-un hotar în altul e blestemul/ şi martorul călătoriei tale?”. Citesc poezia reprodusă ca pe o alegorie, iar „drumul-martor” îl consider a fi însăşi Poezia. Iar poetul nostru s-a contopit cu drumul ei printr-un segment personal din „nesfârşita lui călătorie”. Segment durabil şi recognoscibil de cei care, prin lectură şi relectură, consonează cu universul poeziei lui Ion Horea. Cei care au mereu vii în memorie versuri precum: „Pe Mureş, în sus, pe Târnave,/ să duci fantomatice nave,/ să strigi:/ Transilvania, Ave!/ prin orgile munţilor,/ grave! ...”. Iar aceştia sunt câţiva scriitori din Oşorhei (Târgu Mureş) unde, spre primăvara anului 1866 a poposit, în drum spre Blaj, Roma mică, de la confluenţa Târnavei Mici cu Mureşul, Mihai Eminescu.

La împlinirea a optzeci de ani de viaţă, în anul 2009, la Editura Ardealul din Târgu Mureş, în Colecţia „Valori Perene”, a apărut impunătorul volum Bătaia cu aur, cuprinzând cvasitotalitatea creaţiei poetice a lui Ion Horea. Titlul este omonim cu cel al volumului publicat la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1979, la jubileul celor 50 de ani de viaţă a importantului poet ardelean.

Bătaia cu aur (1009) este o „Ediţie de autor îngrijită de Eugeniu Nistor”. În paginile 699-710 se oferă cititorilor o bogată bio-bibliografie adusă la zi. Prefaţa cu titlul „Ardeleanul definitiv” (pag. 5-12) poartă semnătura lui Al. Cistelecan şi se constituie într-un veritabil studiu de sinteză vizând creaţia poetică a lui Ion Horea, specificitatea acestuia, în ansamblul poeziei noastre contemporane.