| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Ion BARBU:de Mirela GIURAIon Barbu nu poate fi descris doar prin cuvintele sale. Pentru că el este un personaj, iar un personaj se exprimă prin gesturi, mimică și are nevoie de scena pe care să evolueze. De aceea am simțit nevoia ca întrebările acestui interviu să le însoțesc cu mici descrieri/observații care să completeze portretul unui personaj cu totul special în spațiul nostru cultural. Ion Barbu nu este doar un caricaturist, el este un artist cu multiple valențe, are și vocația de ferment, știe să adune laolaltă artiști din domenii diferite și să dea naștere unor proiecte vii, este atașat de locul unde destinul l-a pus să trăiască (altfel de ce ar face atâtea pentru uitata, periferica Petrilă) și sigur arată un devotament pentru adevăratele valori. Prima parte a discuției cu Ion Barbu am purtat-o chiar la el acasă. O casă care seamănă cu un decor de teatru. Pereții sunt imense pagini de carte pe care se înșiră cuminți versuri din cele mai frumoase poezii ale literaturii române contemporane. Nu te poți opri să nu le citești. Este primul ritual când îi pășești pragul. Al doilea este cel al cafelei. Pentru că orice discuție cu Ion Barbu este însoțită de aroma acesteia. Și nu e tocmai simplu să-l provoci la o discuție. Cumpănește mult până scoate o vorbă. Își tărăgănează cuvintele, este ușor eliptic, așa că de multe ori întrebările reporterului sunt mai lungi decât răspunsurile sale. Își însoțește propozițiile cu un umor sec și cu un soi de râs în barbă. M.G. Domnule Ion Barbu, aș vrea să începem această discuție încercând să lămurim un detaliu din biografia dumneavoastră. Cum s-a întâmplat ca un inginer de mină să-și descopere această pasiune pentru desen/caricatură ? I.B. Un accident în viața mea a fost ingineria de mină ... că accidentul ăsta a durat vreo 15 ani, asta-i cu totul altceva ; acum mi-am revenit, sunt perfect sănătos, sunt ceea ce vroiam dintotdeauna să fiu : caricaturist, nu grafician ; cred că este o meserie mai presus de celelalte. M.G. În România, când spui caricatură, spui umor, ironie, îngroșarea „defectelor”, dar oricum are conotația unui lucru „ușor”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră caricatura? Nu vă este aceasta o haină prea strâmtă ? I.B. Nu, este o haină care mi se potrivește foarte bine. Sper să trecem peste aceste definiții ușurele ale caricaturii, caricatura care îngroașă și face nasul sau alte detalii anatomice mai mari. Pentru mine caricatura este un mod de a trăi și un mod de a lua atitudine. O caricatură bună face cât un editorial scris de Cristian Tudor Popescu, să zicem. M.G. Ați avut «șansa» să trăiți în România postdecembristă și asta v-a oferit nenumărate ocazii să vă exersați talentul… I. B. Da, se pare că în România zilelor noastre caricaturiștii ar trebui să trăiască cel mai bine, că nu este așa..., asta-i din vina altora. Eu trăiesc din caricatură. Luând în calcul situația de acum, aș fi mult mai fericit dacă aș muri de foame... M.G. A fi caricaturist înseamnă a-ți asuma și o privire moralizatoare asupra societății și în special asupra politicienilor, a face muncă de chirurg care extirpează tumorile ? I.B. Este o vorbă, că e ușor să fii caricaturist când toata clasa politică lucrează pentru tine, din punctul ăsta de vedere mă simt privilegiat. M.G. Multe dintre cărțile dumneavoastră au fost cu adresă directă către un politician sau altul. Cum le-au primit cei vizați, au avut suficient simț al umorului ca să le poată recepta ? I.B. Lucrez acum la a patra carte, cu referire directă la oameni politici, și la oameni politici de cel mai înalt rang. M.G. Au fost Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, treceți și de cealaltă parte a baricadei. I.B. Da, acum lucrez la o carte - chiar mă apropii de sfârșit – despre actualul președinte, nu cel interimar, căci pe el l-am tratat pe vremea când era prim-ministru, dar văd că tratamentul n-a avut efect... M.G. Care au fost reacțiile « personajelor » ? I.B. Sunt total dezamăgit de reacțiile lor. Să luăm un mic exemplu, chiar mic, Ion Iliescu. După ce am publicat aproape 6000 de caricaturi avându-l ca subiect, Iliescu nu a simțit nevoia să mă invite la Scroviștea să beau o cafea cu doamna Nina. Sunt, practic, biograful lui, l-am urmărit de când a apărut pe scena politică românească și încă nu ne cunoaștem. De fapt, eu îl cunosc foarte bine, el, mai puțin pe mine. M.G. Caricaturistul Ion Barbu este un om moralizator, un om dur, un om sensibil – cum v-ați caracteriza ? Vă întreb pentru că sunteți surprinzător pentru clișeul care se aplică unui caricaturist, vă dovediți un mare iubitor de poezie. I.B. Da, dar nu văd nici o inadvertență aici. Eu cred că poezia și caricatura se întâlnesc undeva, cum zicea poetul Ion Barbu, « foarte sus, în polul plus ». M.G. Sunteți atipic pentru clasa caricaturiștilor români ? I.B. Da, și pentru că Brâncuși spunea că trebuie să urci cât mai sus ca să vezi cât mai departe, în cazul caricaturii eu zic că trebuie să cobori cât mai jos ca să vezi cât mai departe. Pe strada 1 Iunie (fostă 11 Iunie, fostă a Librăriei), la numărul 8, locuiește Ion Barbu. Albă, cu cireș în prag, cu acareturi vopsite în roșu și verde, casa de Colonie, deși strivită de blocurile cenușii din jur, își păstrează un farmec nostalgic. Aici, în curtea în care ne continuăm discuția, există o scenă și un amfiteatru unde s-au desfășurat cele 5 ediții ale Festivalului „Om Rău“. Zidurile casei păstrează urmele palmelor celor ce i-au trecut pragul. I.B. Această casă a fost una din ultimele din Colonie care au rezistat. Am cumpărat-o acum vreo 8-9 ani, iar transformarea ei a durat cam 3 ani. După ce am terminat-o am luat hotărârea să o deschid lumii, m-am gândit că dacă există o societate deschisă, poate să apară și conceptul de casă deschisă. Drept care au dormit, au mâncat, s-au produs aici cei care au participat la Festivalul « Om rău ». M.G. De ce « Om rău » ? O replică la alt festival ? I.B. Nu, m-am gândit să reabilitez puțin eticheta care s-a lipit locuitorilor acestui oraș, cum că ar fi oameni răi ; în al doilea rând, cred că Petrila a dat și spirite de oameni răi, în sensul bun al cuvântului, de exemplu Sârbu. M.G. Care este feedback-ul pe care l-ați avut la cărțile, caricaturile, manifestările pe care le-ați organizat aici? Ați avut sentimentul că s-a schimbat ceva? I.B. Aici în niciun caz. Aici sunt o persoană care trece pe stradă și pe care nu o salută nimeni. Zilnic cred că fac un kilometru plimbându-mă pe strada principală și îmi place să mă uit la oameni, la fețele lor. Mă gândesc de multe ori dacă proiectele pe care le-am inițiat au vreo șansă cu ei, și de cele mai multe ori îmi spun că nu. Orașul lui Barbu ar putea fi numit un oraș-fantomă. Pentru că locul vorbește doar despre trecutul perioadei comuniste. Un oraș cenușiu, cu blocuri urâte și oameni îmbrăcați ponosit, un oraș in care nu mai zărești nici mineri, nici fanfară, nici clădiri ce făceau farmecul marginii de imperiu, nici umbra sau duhul lui I.D.Sârbu. Nimic din ce-i făcea identitatea înainte de ’45. În schimb există un monument al kitch-ului și prostului gust – Monumentul Minerului - și o sinistră Casă de Cultură. Și autorități care nu suportă ca pe zidurile blocurilor și ale caselor părăsite să-și găsească locul câteva versuri. Ultima parte a taifasului nostru s-a petrecut în timp ce ne plimbam pe străzile Petrilei. M.G. Care este destinul acestor mici orășele care aveau un trecut, o tradiție, al acestor localități care par astăzi condamnate subzistenței, kitch-ului, clișeelor comuniste adânc impregnate in fibra lor ? I.B. Locul acesta își refuză identitatea și refuză să devină, hai să zicem, fără a folosi cuvinte mari, un oraș european. Practic prin ceea ce am făcut anul trecut, programul «Petrila – periferia culturală europeană », am oferit acestui oraș patru șanse – sunt patru cărți (n.r. : «Antologia poeziei românești la zid», «Petrila Uniter Alles!», «Frumosul din Petrila adormită», «Colonia râsa-plânsa») care ar fi putut schimba fața orașului. Dar felul în care sunt privit aici, la fel cum era, să zicem, privit Sârbu la Craiova... M.G. Vremurile sunt totuși altele… I.B. Da? …Aici nu se simte asta, de exemplu în Petrila este același primar dinainte de ’89, lucrurile au stat pe loc. Ce bine ar fi fost dacă ar fi stat pe loc și din punct de vedere biologic, ce m-ați mai fi invidiat acum...Din păcate... Strada asta (n.r.: strada pe care a locuit I.D.Sârbu) are o istorie extraordinară. Apare și-n cartea mea un stâlp pe care sunt inscripționate toate fostele denumiri ale ei. A început prin a fi strada Ferdinand, ca și colonia, după numele regelui, apoi prin anii ‘50 a devenit strada Malinovski; când au plecat rușii și s-a mai destins atmosfera, s-a numit strada Zorilor, iar după revoluție, ca să dăm Cezarului ce-i al său, i-am spus strada I.D. Sârbu. Patru denumiri care arată curgerea istoriei. Sârbu, în 1946 scria despre Colonie spunând: „Orașul este umed, rece și mizer. Generală deprimare morală. Un anume indiferentism politic colorează în absurd toate speranțele în bine. Nu mai e nimic de făcut. Zarurile roșii s-au aruncat. Să așteptăm.” M.G. Dar tot vorbind despre Colonie și evocându-și copilăria, spunea lucruri foarte frumoase despre aceasta. I.B. Eu n-am trăit în Colonie, dar am trăit vis-à-vis și, timp de 15 ani, mergând la mină, treceam prin colonia Ferdinand. Întotdeauna mi-a plăcut extraordinar de mult, de fiecare dată alegeam alt traseu. Locurile aveau un farmec al lor. Cum zicea și Sârbu, Petrila nu era nici sat, nici oraș, era colonie. Tot el zicea că „se citea enorm în Colonie, numai pe strada mea erau două clarinete și un trombon. » M.G. Locuitorii de atunci tindeau spre o clasă de mijloc, oameni așezați care încercau să-și ofere și o hrană sufletească. Ceva ce mi se pare foarte departe de ceea ce este un petrilean astăzi. I.B. Știți care era partea frumoasă în Colonie ? Fiecare din cei care locuiau în cele 100 de case , cunoștea pe fiecare. Eu, care nu stăteam în Colonie, îi cunoșteam pe toți pentru că mergeam cu steaua de Crăciun și îi luam la rând. Acum, uitați, sunt înconjurat de niște blocuri și nu cred să cunosc mai mult de două-trei persoane din acest cartier. M.G. Pe câteva ziduri de blocuri au mai supraviețuit, iată, frânturi de poeme. Ce s-a întâmplat de fapt în acel iulie al lui 2005, când scriind versuri pe ziduri, ați reușit să stârniți mânia proletară a oficialităților urbei, și nu numai ? I.B. A fost vorba de o mineriadă pe invers, adică la mineri acasă, un grup de intelectuali din București a venit să sădească panseluțe pe zidurile orașului Petrila. Din păcate, finalul a fost ca în București, un final tragic. M.G. Adică au câștigat tot « ei ». I.B. Întotdeauna «ei» câștigă. M.G. Dar n-au reușit să zugrăvească toate zidurile, au scăpat câteva... I.B. Da, au scăpat cele care proslăvesc femeia...(râde) M.G. Are vreo semnificație lucrul ăsta ? I.B. Da, în sensul că locuitorii de aici sunt mari iubitori de femei, drept pentru care orașul Petrila este plin de copii. M.G. De fapt ce ați vrut să faceți, poate n-au înțeles ce ați vrut să faceți... I.B. Da, cred că n-au înțeles. Mi-ar fi plăcut ca orașul Petrila să fie ca o carte de poezie, poezie vie pe ziduri moarte... M.G. În schimb supraviețuiește netulburat Monumentul minerului. I.B. Acest basorelief ar trebuit continuat, adică evoluția minerului n-ar trebui să se oprească aici, ar trebui să continue cu încă un basorelief în care acest vânjos miner să culeagă pe un câmp spaniol niște căpșuni... M.G. Totuși, de ce n-ați plecat din Petrila, de ce ați rămas aici? I.B. Asta mă întreabă toată lumea, încât am ajuns să mă întreb și eu. M.G. Eu am rezistat destul până v-am întrebat… I.B. Ca și minerul, până nu epuizezi un orizont nu pleci de acolo. Probabil că, epuizându-l, drumurile noastre se despart, drumurile mele cu Petrila... Petrila, mai 2007 |